Înapoi la Cuprins
investigarea clinică de către Aulagnier (1969) și alții a potențialului de abuz insidios a „cadrului” de învățare și formare din institutele de psihanaliză. În sfârșit, printre analiștii de limbă franceză nord-americani există concepția suplimentară că settingul intensifică „manifestarea” vorbirii într-un asemenea mod, încât face ca logica inconștientă conținută de aceasta să devină accesibilă observației. VI. B. Contribuții și dezvoltări specifice Americii Latine În psihanaliza latino-americană, Horacio Etchegoyen (1986) și Jose Bleger (1967) sunt autorii cei mai citați la nivel internațional cu privire la aspectele legate de cadru. Datorită diversității culturale și pluralității școlilor care au influențat instituțiile psihanalitice din America Latină, în această regiune nu există un singur mod de abordare a acestui subiect. Există o dezbatere continuă cu privire la nevoia de a adapta tehnica psihanalitică la societatea contemporană. Etchegoyen (1986) susține un cadru ferm, dar flexibil, care cuprinde un set de variabile ce sunt stabilite pentru a asigura stabilitatea cadrului care va permite developarea procesului analitic. Etchegoyen susține că ansamblul cadrului cuprinde realitatea prezenței în situația analitică și înțelege această realitate ca fiind mediul social din jurul nostru. El crede că procesul inspiră cadrul, dar nu ar trebui să îl determine. Printre brazilienii care au contribuit la noțiunea de setting, un gânditor important este Fabio Hermann (1991), care îl consideră și cadru . Analiștii îl stabilesc în practica lor clinică pentru a evita pierderea metodei pe parcursul procesului analitic. Acest cadru acționează ca un gard cu fața către exterior. Nu ferește analiza de invazia lumii externe; aceasta este o sarcină imposibilă, căci lumea externă este deja prezentă în cabinetul de consultații împreună cu analistul și cu pacientul. Dar protejează cuplul analitic de un mod rutinier de gândire. Punctul central al teoriei lui Hermann este noțiunea de prăbușire a câmpului, care poate fi înțeleasă ca un moment din analiză în care analizantul este capabil să perceapă o reprezentare de sine care a fost împiedicată să emeargă. Ruptura câmpului existent al comunicării, conform acestui autor, constituie punctul suprem al procesului analitic. La interiorul împrejmuirii cadrului analizanții vor deveni conștienți de o percepție diferită despre ei înșiși. Eizirik, Correa, Nogueira et al. (2000), au avansat ideea că în contextul social curent apar trăsături specifice și că repercusiunile contextului asupra settingului analitic fac ca acesta să trebuiască să fie respectat. Ei pretind că formarea analitică joacă un rol cheie în constituirea identității analitice, care trebuie să includă atitudinea analistului de conservare a cadrului – de a fi custodele lui, într-un fel. Ei împărtășesc viziunea lui Green cu privire la funcția cadrului, aceea de al treilea care trebuie să fie explicit sau implicit prezent în orice relație umană, astfel împiedicând derapajul psihotic. Mai mult, ei pun accent pe semnificația noțiunii de cadru intern . Acesta îi va da posibilitatea analistului să gestioneze conservarea cadrului în contextul social curent.
26
Made with FlippingBook Ebook Creator