Înapoi la Cuprins
V. C. Perspective interpersonale și relaționale Harry Stack Sullivan (1953, 1964), în America de Nord, a considerat că psihiatria reprezintă în mod fundamental studiul relațiilor interpersonale și a dezvoltat o concepție foarte diferită a sinelui și dezvoltării acestuia, față de colegii săi din psihanaliza clasică. Sullivan, în mare măsură influențat de George Herbert Mead (1934), a considerat că nu ne putem cunoaște pe noi înșine decât în relație cu un altul, afirmând radical că sinele ar fi de fapt doar o colecție de aprecieri reflectate ale celor cu care am fost în contact, constând dintr-un set din ceea ce el a numit tipare eu-tu (Sullivan, 1953). Pentru Sullivan nu există nicio modalitate de a înțelege individul în afara rețelei sale complexe de relații interpersonale în care este prins în mod inevitabil. Ca o consecință a teoriei câmpului a fost credința lui fermă că sentimentul de nucleu intern al sinelui este o ficțiune investită narcisic. În fapt, Sullivan vede ființele umane ca având „tot atâtea personalități câte relații interpersonale au” (1950, p. 221). Pentru el, sinele este împărțit în eu-cel-bun , ceea ce îmi place la mine însumi, eu-cel-rău , ceea ce nu îmi place și non-eu , aspecte ale sinelui atât de anxiogene, încât trebuie dezavuate prin disociere. Viziunea lui Sullivan asupra sinelui ca multiplu, alături de invocarea proceselor disociative auto- conservante, a format vârful de lance al viziunilor relaționale contemporane ale sinelui, cel mai bine exemplificate prin opera lui Philip Bromberg (1998, 2006, 2011) și Donnell Stern (1997, 2010). Sullivan a dezvoltat conceptul de sistem al sinelui pentru a elucida configurația trăsăturilor de personalitate și operațiile de securitate menite să mențină sentimentul individului de relativă siguranță și stabilitate. Acest sistem al sinelui este menit să protejeze persoana de rușinea și anxietatea exagerate, folosind mecanisme precum disocierea și neatenția selectivă. Accentul pe care Sullivan îl pune pe altul ca sursă de pericol este consonant cu perspectivele contemporane interpersonale și psihologia bipersonală. Urmând tradiția inițiată de Sullivan, bazată pe perspectiva teoriei câmpului, Bromberg (1998) vede mintea ca pe o „configurație de stări schimbătoare, non-lineare ale conștienței, aflată într-o dialectică permanentă cu iluzia necesară a unui sine unitar” (p. 7). Ca și Sullivan, Bromberg (1998, 2006, 2011) consideră că experiențele de tipul non-eu sunt ubicuitare și inevitabile și susține că procesele disociative sunt o funcție sănătoasă de adaptare a minții umane, o funcție primară de autoprotecție, așa cum este refularea la Freud sau sistemul sinelui la Sullivan. Astfel, pentru Bromberg, sinele este o colecție definitorie de stări ale Eului și de dezavuări ale non-eu-lui. Întrucât un anumit grad de disociere este inevitabil, Bromberg subliniază că gradul de disociere dintre stările sinelui este cel care determină nivelul psihopatologiei, cele mai extreme exemple fiind experiențele psihotice. Viziunea contemporană asupra sinelui din perspectiva teoriei câmpului relațional are implicații în înțelegerea interacțiunilor interumane. Pentru Bromberg și pentru alți gânditori relaționali contemporani (de exemplu, D.B. Stern, E. Levenson), interacțiunea dintre două sine implică o întrețesere complexă, mereu schimbătoare, atât de elemente conștiente, cât și inconștiente și afectarea unora de către celelalte. Pentru Bromberg, tratamentul de succes presupune recunoașterea acestor stări disociate ale sinelui, atunci când sunt puse în act în relația analitică, astfel încât să poată fi recunoscute de către pacient. Bromberg (1998) vede sănătatea ca fiind capacitatea stărilor multiple ale sinelui nostru de a se accesa unele pe altele,
320
Made with FlippingBook Ebook Creator