Înapoi la Cuprins
neîmpiedicate de procese disociative defensive. Această capacitate, care reprezintă un ideal, este capacitatea de a rămâne în spațiul dintre stările sinelui: „abilitatea de a te simți ca tine însuți, în timp ce ești mai mulți” (p. 274). Stephen Mitchell (1991) a considerat și el sinele ca fiind „multiplu și discontinuu”, constând dintr-o colecție de stări ale sinelui asemănătoare relațiilor de obiect internalizate. Totuși, el mai pune accent și pe faptul că oamenii au un sentiment distinct al sinelui privat, între granițe clare dintre sine și alții. El explică această aparentă contradicție observând că fiecare definiție se referă la un aspect diferit al sinelui. Pentru Mitchell, sinele multiplu este sinele ca acțiune, adică acele „configurații multiple ale variabilității modelate de sine în diferite contexte relaționale” (p. 139), în timp ce sinele privat , unitar, este „experiența subiectivă a tiparului care se produce singur, activitate experimentată pe parcursul timpului și în diferite scheme de organizare [și] este recunoscută ca mine, modul meu particular de a procesa și modela experiența ” (p. 139). Dacă am considera că viziunile mai tradiționale asupra sinelui (de exemplu, cele ale lui Freud, Klein, Winnicott) sunt organizate vertical, având la suprafață părți construite defensiv, adaptate social, ce acoperă părțile mai puțin acceptabile, uneori inconștiente de dedesubt, am putea spune că, în schimb, teoreticienii relaționali/interpersonali contemporani favorizează un model orizontal. Așa cum spune Donell Stern (2010): „Aici mintea nu este o organizare verticală a conștientului și inconștientului, ci o colecție organizată orizontal de stări ale sinelui, aflate în relație dinamică cu unele cu altele” (p. 139). Poate că cea mai radicală exprimare a abordării interpersonale contemporane a sinelui apare în opera lui Edgar A. Levenson (1972, 1991), care susține cu argumente puternice absoluta inextricabilitate a sinelui din relația cu altul și îi vede, astfel, pe analist și pe pacient, ca fiind în mod inevitabil și inconștient implicați unul cu altul în interacțiuni cu încărcătură afectivă mare. Levenson este, neîndoielnic, un post-modern, prin convingerea sa că orice încercare de a procesa sau de a explica orice despre o persoană este doar o perspectivă (de exemplu, despre o persoană, interacțiune, experiență) și, astfel, poate să fie probabil organizată defensiv, excluzând alte perspective, care ar putea conține alte aspecte esențiale ale persoanei și experienței sale. Astfel, el consideră că unele concepte psihanalitice, precum sinele , sunt reificări a ceva inevitabil fluid, care poate fi văzut numai în proces sau în context . Pentru Levensov, la fel ca în cazul sistemului sinelui la Sullivan, sinele constă dintr-o varietate de strategii pe care le folosim pentru a negocia pericolele lumii interpersonale. Astfel, în încercarea de a da sens lumii, oamenii își dezvoltă scheme care, dacă funcționează, tind să fie refolosite. Pentru Levenson, relativa rigiditate sau flexibilitate a acestor scheme descrie psihopatologia. El crede că nevoia de a se adapta continuu la un set mereu schimbător de circumstanțe a dus la dezvoltarea unei minți care funcționează ca sistem de auto-organizare (Levenson, Hirsch & Iannuzzi, 2005, p. 612). Levenson recunoaște că „[...] e ceva autonom în felul în care o persoană îl organizează, experimentează, folosește, cum îl percepe și cum îl recunoaște” (p. 613). Astfel, Levenson gândește sinele ca pe un proces, mai degrabă decât ca pe o structură.
321
Made with FlippingBook Ebook Creator