Înapoi la Cuprins
impulsul criminal paricid care, ca rezultat al refulării, se întoarce sub formă de autoreproș, iar Oedip, inevitabilitatea unui destin fatal, care tinde să consume incestul și paricidul. Tragedia lui Hamlet îi permite lui Freud să abordeze aspectul refulat al complexului Oedip, în timp ce tragedia lui Sofocle face aluzie la încă un element, la ceea ce a fost dizolvat, îngropat ( Untergang ), dar este manifest în modul în care se desfășoară evenimentele pentru tragicul Oedip. Ambele aspecte sunt trăite transferențial, în relația cu persoana analistului, prin simptome, vise și manifestări „actuale” în scena transferului. Visele tipice de moarte a persoanelor iubite și visele de angoasă, în care cenzura este învinsă, constituie exemple paradigmatice despre prezența tragediei. Coșmarurile, în particular, indică faptul că mecanismele visului au eșuat în funcția lor de conservare a somnului și conținuturile tragice au explodat în conștiință și au întrerupt somnul. În scena de transfer, rezistența beneficiază de prezența conținuturilor tragice care întrerup travaliul analitic. Freud consideră că sentimentele actuale sunt o consecință a conținuturilor tragice ce se revarsă în conștiință și, ca urmare, când ne întâlnim cu ucigașul incestuos, tind să apară sentimente de spaimă și comportamente de autopedepsire. În consecință, pe parcursul tratamentului psihanalitic, în transfer, ne vom confrunta cu conținuturi ce provin din conflictul dintre dorință și interdicție, și, de asemenea, cu manifestări actuale ce provin din ceea ce a fost dizolvat. Când faza complexului Oedip este depășită, o parte din el este refulat, iar o parte devine îngropat. Cu toate acestea, la pacienții nevrotici niciunul dintre aceste procese nu au un succes deplin, ci tind să apară simptome și alte întâmplări, prin care devin manifeste aspectele îngropate (adică, impulsurile instinctuale incestuoase și paricide) devin manifeste. Cu cât condiția este una mai gravă, cu atât elementele dizolvate au, de obicei, o prezență mai mare. Acestea sunt două aspecte ale transferului: cel al refulatului, cu simptome tipice de nevroză de transfer, și cel al tragediei, declanșat la rândul lui de compulsia la repetiție. În miezul complexului, pe care fiecare individ îl experimentează cu cota aferentă de iubire și ură, dar limitat de sistemul de interdicții, regăsim tragedia, a cărei matrice este parte a esenței umane și este retrăită de absolut fiecare copil în perioada sa de omnipotență. Freud stabilește relația dintre tragedia oedipiană și drama personajului Hamlet și definește bazele unei teorii care se centrează în jurul compulsiei la repetiție, pe care curând o va denumi rezistența Seului, dominată de pulsiunea de moarte, concept a cărui includere presupune o schimbare de direcție importantă în teorie. Această compulsie la descărcare – pulsiunea distructivă – rămâne latentă în timpul tratamentului și va ocupa apoi scena transferențială prin rezistență maximă. Analistul percepe o rezistență activă din partea Eului inconștient împotriva atingerii refulatului, rezistență pe care conștientul nu o recunoaște. Refulatul este separat de Eu prin rezistențele refulării, dar poate fi comunicat Eului prin intermediul Seului.
464
Made with FlippingBook Ebook Creator