Înapoi la Cuprins
Eul și Seul (1923), citit alături de Dincolo de principiul plăcerii (1920), contextualizează Eul ca reprezentant (Repräsentanten) al rațiunii și prudenței, în timp ce pasiunile (pulsiunile) prevalează în Se și sunt capabile să spargă granițele. Modul în care Freud descrie rezistența în fața travaliului analitic, enunțată în lucrările de metapsihologie din perioada de până în 1920, culminează în Dincolo de principiul plăcerii , unde fenomenul clinic al compulsiei la repetiție capătă caracteristici pulsionale și impune asumarea luptei împotriva nevoii de pedeapsă a Eului, consecință a vinovăției tragice provenite din acțiunile oedipiene către care este împins subiectul, martirizat în același timp de impunerile Supraeului. Dacă Eul se supune unui Supraeu nemilos, generând astfel o intensă juisare masochistă, analiza poate fi în pericol. Chiar și atunci când analistul vede unele progrese, va apărea o reacție terapeutică negativă, ce rezultă din manifestările transferențiale interpretabile la nivel nevrotic. Manifestările transferențiale tragice (tragedia oedipiană, preistoria personală) precum anxietatea, letargia, se referă la materialul îngropat, „actual”, și necesită o construcție a actului, care apare „acum”. De asemenea, materialul tragic îngropat se poate activa singur ca urmare a unei traume recente și produce o descărcare în somatic, întrucât Eul este mai presus de toate un Eu-corp (Freud, 1923). Văzută prin lentilele acestor dezvoltări teoretice în Dincolo de principiul plăcerii și Eul și Seul , pedeapsa criminală aplicată Eului de către Supraeu, alimentată de pulsiunea de moarte din Se, se dezvăluie în moduri diferite, atât în tragedia destinului a lui Oedip, cât și în agonia lui Hamlet. Introducerea de către Freud a teoriei celei de-a doua topici - teoria structurală - marchează o schimbare importantă în dinamica transferului. Văzut până atunci ca fiind determinat de forța dorinței, el apare ca inexorabil legat de compulsia la repetiție și de sfera acțiunii, a descărcării. Trebuie observat faptul că lucrările lui Freud despre tehnică sunt finalizate în 1918, înainte de cea de-a doua topică. Abia în 1937, odată cu Analiză cu sfârșit și analiză fără sfârșit (Freud, 1937a) și Construcții în analiză (Freud, 1937b) el se va reîntoarce asupra problemelor tehnice impuse de introducerea compulsiei la repetiție și a pulsiunii de moarte, în special în raport cu conceptul lui Ferenczi (1909) de transfer negativ. Odată cu dezvoltările descrise în Dincolo de principiul plăcerii (1920) și mai ales după introducerea conceptului de pulsiune de moarte, Freud sugerează că, împins de compulsia la repetiție, în scena transferului se manifestă ceva dincolo de refulat: ceva ce se prezintă acum prin intermediul sentimentelor și percepțiilor. Acestea, însă, nu sunt refulate, din cauză că nu au fost articulate; ele nu au fost puse în cuvinte. Luând aceste considerații ca punct de plecare, în Moise și monoteismul (1939 [1934- 1938]), Freud recunoaște un adevăr istoric, acela al paricidului, care stă la baza istoriei religioase. Urmărind o analogie cu experiența analitică, adevărul istoric ar fi cel construit de analist (construcția actuală) pe baza sentimentelor, experiențelor și indicațiile altor scene care au legătură cu scena transferului.
465
Made with FlippingBook Ebook Creator