Înapoi la Cuprins
Fliess, (Freud, 1892-1899), Freud a dezvoltat teoria cunoscută drept teoria seducției : copilul a fost sedus de un adult, într-o relație ce depozitează urme tulburătoare, care mai târziu apar în conștiință, deplasate și distorsionate de forțe ce se opun devenirii lor conștiente. Teoria seducției a fost în esență o teorie a traumei sexuale premature patogene ca unic determinant al psihopatologiei de mai târziu. Experiența traumatică din copilărie poate fi uitată, disociată sau refulată, doar pentru a fi reactivată sau a exercita un efect traumatic amânat cândva în adolescență, după pubertate. O moștenire solidă a aspectului dinamic al inconștientului a fost noțiunea de forțe perechi, aflate în opoziție dinamică, ducând la noi formațiuni psihice. În perioada 1893-1895, Freud a vorbit despre opoziția dintre afectele asociate cu evenimente traumatice și prohibițiile morale ale societății. Prin procedeul utilizat Freud în autoanaliza sa din perioada 1895-1900, el a ajuns să considere forțele opuse ca fiind tot mai mult niște forțe interne: în același timp, se contura și construcția concepției sale inițiale cu privire la aparatul mental, organizat de două forțe aflate în opoziție dinamică, dorința inconștientă și interdicția din realitate. În această epocă, în care încă nu construise teoria inconștientului, Freud a fost uimit de observația că materialul psihic este supus din când în când unei rearanjări , unei transcrieri . În corespondența sa privată cu Wilhelm Fliess, datată 6 decembrie 1896, Freud (1892-1899) îi spune lui Fliess că lucrează la ipoteza că „mecanismul psihic” apare în forma urmelor de memorie . La transcriere acestea sunt supuse unui proces de stratificare. Aici este postulat faptul că transcrierea scenelor auzite și văzute, dar încă neînțelese corespunzător, are loc în mod continuu în aparatul psihic. Aceasta este prima indicație a conceptului de Nachträglichkeit . În a sa schiță de Proiect (1895) niciodată publicată în timpul vieții sale, Freud explica isteria din perspectiva conceptului de Nachträglichkeit : “…este refulată o amintire care nu a devenit traumă decât prin acțiune amânată [Nachträglichkeit]” (Freud, 1895, p.365). Văzut în această lumină, inconștientul conține urme mnezice distorsionate ale unor scene din copilăria cea mai timpurie, care sunt imposibil de tradus pentru că la acea vârstă copilul încă nu stăpânea limbajul sau pentru că scenele respective au fost imposibil de înțeles pentru copil. Drept consecință, ele au calitatea de „ lucruri ” nesimbolizate. Acest mecanism cauzal inițial al inconștientului s-a retras în fundal, când în faza următoare a teoriei dezvoltării, Freud a pus accent pe fantasmă, în locul traumei/scenei seducției premature, ca unic determinant al psihopatologiei de mai târziu (Freud, 1892-1899, Scrisoarea din 21 septembrie 1897, p. 260). Ideea amintirilor rămase ca niște corpuri străine interne care acționează ca un atac intern a fost umbrită de ideea de fantasmă, care gradual a devenit reperul a ceea ce Freud a numit realitate psihică, deși nu fără a pune apoi în mod repetat sub semnul întrebării importanța relativă a „ traumei sexuale ” versus „ fantasmă ”. Realizarea importanței fantasmei în evenimentele mentale a deschis calea către descoperirea sexualității infantile și a fantasmei universale a complexului Oedip , care este descris în următoarea scrisoare, din 15 octombrie 1897: „Un singur gând de valoare generală mi s-a dezvăluit. L-am descoperit și în propriul meu caz, îndrăgostindu-mă de mama și fiind gelos pe tata, iar acum îl privesc ca pe un eveniment universal al copilăriei timpurii... Dacă este așa, putem înțelege marea forță a lui Oedipus Rex … legenda greacă surprinde o compulsie pe care oricine o recunoaște, pentru că îi simte existența în sine însuși. Fiecare membru al publicului a fost cândva, în germene și în fantasmă, exact un astfel de Oedipus și fiecare se
82
Made with FlippingBook Ebook Creator