Înapoi la Cuprins
accent pe interacțiunea multifațetată și multistratificată reciproc dinamică dintre oameni, bazată pe experiențele subiective proprii (conștiente, preconștiente și/sau inconștiente) și pe diferite aspecte legate de interpretarea reciproc transformativă a acestor interacțiuni din perioada timpurie de dezvoltare, precum și pe dialogul psihanalitic. Deși nu există o definiție a intersubiectivității în dicționarele psihanalitice recente din America Latină (Borensztejn, 2014), definițiile corelative ale câmpului psihanalitic , comunicării inconștiente și teoriei comunicării reflectă aspecte similare ale interactivității intersubiective. Textele contemporane de gândire intersubiectivă franceză (Tessier, 2014a,b) pun accent pe „subiectul inconștient” și pe formarea sa în relație cu un „celălalt real”, deci pe subiect și obiect. Această definiție include explicația dată intersubiectivității ca orientare psihanalitică dominantă , precum și aspectul tot mai proeminent al gândirii și travaliului psihanalitic prezent sub diferite moduri de manifestare în tot spectrul numeroaselor orientări psihanalitice din întreaga lume.
II. CONTEXTUL FILOSOFIC, SOCIO-ISTORIC, TEORETIC ȘI CLINIC
II. A. Rădăcinile filozofice Ideile curentului intersubiectivist au apărut gradual, în discipline diferite și la mai mulți autori: la început în filozofie , ca reacție împotriva subiectivității descartiene a minții auto- conținătoare, apărute cu patru secole în urmă. Două secole mai târziu, fenomenologia minții a lui Hegel, bazată pe conștiința de sine, consemnează apariția ideilor rudimentare ale intersubiectivității. În fenomenologia lui Edmund Husserl, contemporan cu Freud, intersubiectivitatea devine punctul central specific cercetării filosofice. Filosofia occidentală a fost preocupată de problema subiectivității începând cu dualismul minte-corp al lui René Descartes (1596-1660). Subiectivitatea carteziană se referă la o minte izolată, capabilă să fie sigură numai de sine, de propria gândire și de conștiența de sine. Descartes a inventat conceptul de subiect ca monadă auto-conținătoare, în timp ce în rest totul rămâne îndoielnic. A fost nevoie de două secole, până când Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) să pună în mod viabil în discuție această concepție. Pentru Hegel, subiectivitatea sau conștiința de sine necesită întâlnirea cu un altul. În această dialectică de tip stăpân-sclav, conștiința de sine izvorăște din lupta dintre doi indivizi care realizează că depind unul de altul: fără recunoaștere reciprocă, nu poate fi atinsă nici conștiința de sine adecvată. Apare însă o schimbare dinspre modelul uni-personal solipsistic cartezian, către modelul bi- personal diadic hegelian. Edmund Husserl (1859-1938), creatorul „fenomenologiei transcendentale”, a studiat problema intersubiectivității: cum dobândim conștiența unei alte subiectivități. Conceptul de reciprocitate intersubiectivă, ce înlocuiește relația subiect-obiect
159
Made with FlippingBook Ebook Creator