Înapoi la Cuprins
cu o relație subiect-subiect, provine din fondul filosofic al idealismului german al lui Hegel și Husserl și este bazat pe ipoteza că nu există un subiect izolat în afara unei lumi. Pentru Husserl, conștiința individuală este întotdeauna legată de un altul: Eul individual își are originea într-un proces de individuare dialogic și se poate recunoaște pe sine numai prin celălalt. Precursorii intersubiectivismului din psihanaliza de limbă germană pot fi recunoscuți în conceptul de întâlnire: dincolo de transfer, în timpul tratamentului, are loc o întâlnire existențială în care pacientul nu este luat ca obiect al cunoașterii, ci ca partener de dialog, într-o transcendere a dinamicii transfer-contratransfer. (Bohleber 2013, pp. 807-809). Cu rădăcini în Platon, Husserl a încercat să găsească conștientizarea lumii așa cum este ea cu adevărat. El a postulat că conștiența altor subiecți apare din empatia cu aceștia. În mod paradoxal, (așa cum mult mai târziu a arătat Stolorow cu privire la Husserl, dar și la Heinz Kohut), intersubiectivitatea este în mod decisiv o chestiune unilaterală, ce apare doar în mintea unei persoane – cea care empatizează. Totuși, această persoană vede prezența altora ca entități subiective, la fel ca și pe sine însuși, și realizează această conștientizare a altora ca entități subiective, ca și a sa însuși, prin empatie, fără lupta de recunoaștere a lui Hegel. Pentru Martin Heidegger (1889-1976), intersubiectivitatea este condiția umană de bază. Daseinul său înseamnă „a fi în lume”, lucru care este imposibil de conceput într-un mod independent la altul. Dasein este definit prin chestionarea ființei sale, al cărei adevăr este imposibil de cunoscut și care depinde de o conștientizare a sfârșitului ființei, i.e. moartea, temporalitatea. Una dintre dezvoltările ulterioare cu rădăcini aici, va duce la analiza existențială a lui Ludwig Binswanger , o alta la Jacques Lacan și încă una la Hans Loewald, citat adesea de intersubiectiviștii americani ca părinte fondator. Și pentru Heidegger și pentru Lacan, limbajul este mediumul necunoașterii, care structurează gândirea în aceeași măsură în care o face invizibilă. Filosofia structuralistă a secolului al XX-lea, prin studiile lui Paul Ricoeur (1913- 2005) cu privire la structura metapsihologică a operei lui Freud și explorarea lui Hans Georg Gadamer (1900-2002) asupra subtilităților comunicării intersubiective, are relevanță și pentru întâlnirea clinică din psihanaliză. Merleau Ponty (1918-1961), sub influența psihologiei Gestalt a lui Kurt Lewin (precum și a școlii de „personologie” a lui Henry Murray , care l-a impresionat profund și pe Stolorow), și-a bazat teoria pe filosofia unității dintre subiect și obiect. Conceptul său de inconștient, localizat între subiect și obiect, este central pentru viața omului în lume. Afirmația sa hermeneutică post-heideggeriană că autocunoașterea derivă din procesul de implicare în lume a influențat conceptualizarea intersubiectivității de către Madeleine și Willy Barangers și George Klein . Noțiunea de subiect încorporat a lui Merleau Ponty se referă la mediul specific în care are loc relaționarea intersubiectivă: corpul văzut ca loc în care ființa și lumea se manifestă ca o unitate. El aduce în domeniul intersubiectiv ideea nedezvoltată a lui Freud a unui „eu care este primul și, mai mult, este un eu corp” (Freud, 1923).
160
Made with FlippingBook Ebook Creator