Înapoi la Cuprins
procesului [...]. De asemenea, aceasta oferă un cadru de integrare a diferitelor teorii psihanalitice prin contextualizarea lor” (Stolorow 1998, p. 424). Un exemplu al acestei contextualizări poate fi gândirea intersubiectivă cu privire la conflict: „Când conflictul este eliberat de doctrina primatului pulsiunii instinctuale, atunci conflictul specific devine un aspect empiric ce poate fi explorat psihanalitic. Focusul [...] se mută de la vicisitudinile presupuse ale pulsiunii, pe contextele intersubiective în care se cristalizează stările conflictuale” (Stolorow, 1994, p. 224). Stolorow (1998) a subliniat, de asemenea, că punctul de vedere intersubiectiv nu elimină accentul pus de psihanaliza tradițională pe intrapsihic, ci îl contextualizează. Problema teoriei clasice, gândea el, nu a fost accentul pus pe intrapsihic, ci incapacitatea de a recunoaște că lumea internă este dependentă de context. Acest aspect al gândirii intersubiective a lui Stolorow avea să devină deosebit de relevant pentru școlile relaționale (vezi mai jos). Deși, în general, este posibil să vedem unele concepte clinice precum contratransferul, punerea în act, identificarea proiectivă și conținerea (vezi definițiile PUNERE ÎN SCENĂ, CONTRATRANSFER, CONȚINERE, IDENTIFICARE PROIECTIVĂ) și ascultarea clinică descentrată, reveria și altele asociate ca potențatoare ale tendinței către intersubiectivitate, relevanța clinică a intersubiectivitățății devine cel mai clară atunci când este văzută în contextul contrastului dintre abordarea unipersonală și abordarea bipersonală a procesului psihanalitic, așa cum este considerat acesta de intersubiectiviștii din Statele Unite: În abordarea unipersonală , inconștientul (analizandului) este luat ca țintă a procesului, precum „a face inconștientul conștient” din paradigma teoretică topografică, și/sau „unde era Se, va fi Eu”, din paradigma teoretică structurală. Aici, analistul este considerat purtătorul autorității date de cunoștințele unice pe care le are cu privire la parametrii de bază ai inconștientului și de abilitatea sa de a domina toate procesele psihologice individuale. Expunerea nuanțată a acestei abordări, reluată în viziunea contextului interactiv contemporan asupra procesului psihanalitic, a fost elaborată de unii psihologi ai Eului contemporani (vezi mai jos). Abordarea bipersonală vede analistul ca pe o autoritate mai puțin cunoscătoare, punând sub semnul întrebării primatul pulsiunilor și al fantasmelor inconștiente profunde. Analistul nu mai este văzut drept cunoscător al conținutului și funcționării minții inconștiente a pacientului. Cel mult, analistul împărtășește cu pacientul o minte care are aspecte inconștiente, dar ambele sunt de fapt supuse calității de necunoscut. Analistul mai egalitarian este deschis să considere că ceea ce îi atribuie pacientul nu este doar transfer, ci material care merită să fie analizat din punctul de vedere al pacientului. Analistul recunoaște că este influențat de pacient și că pacientul la rândul lui este influențat de el și poate chiar să răspundă la sugestie mai degrabă decât la o percepție adevărată a sa. Analistul care lucrează în paradigma intersubiectivității nu este convins că pacientul se confruntă întotdeauna cu experiențe care pot fi explicate prin conceptualizări metapsihologice de tipul anumitor preconcepții, ci este deschis să recunoască faptul că el însuși este foarte puțin liber față de propria sa subiectivitate. Așa cum spune Owen Renik (1993), analistul însuși
167
Made with FlippingBook Ebook Creator