Înapoi la Cuprins
intersubiectivitatea mută accentul tradițional de la transfer și contratransfer la o exprimare extinsă a experienței subiective a analistului. Termenul a fost aplicat, de asemenea, pentru a explica apariția unui „al treilea” îndeosebi în relațiile psihanalitice (Benjamin) sau în orice diadă sau grup intime (Lichtenberg), adică, o ambianță și un mod particular de a face și de a fi, care este mai mult decât sau diferit de subiectivitatea indivizilor implicați. Împrumutându-se din filozofie, în particular ideile lui Husserl, Robert D. Stolorow a introdus intersubiectivitatea în Psihologia Sinelui. Utilizarea pe care o dă Stolorow acestui termen este în opoziție directă cu ceea ce reprezintă „mitul cartezian al minții izolate”. Intersubiectivitatea ca perspectivă dominantă înlocuiește accentul important pus în mod tradițional pe procesele intrapsihice, din teoria conflictului dintre pulsiuni duale a lui Freud și felul cum a fost ea redată mai târziu de psihologia Eului. Diferitele moduri de utilizare ale intersubiectivității au fost încorporate în teoriile relaționale derivate din teoriile relațiilor interpersonale și ale câmpului ale lui Sullivan. În teoria relațională, intersubiectivitatea poate fi privită ca matricea la interiorul căreia are loc orice comunicare și orice schimb – în diade, familii, grupuri și culturi. În plus, intersubiectivitatea este implicată într-un grad important în capacitatea individului de a empatiza (Kohut) cu și de a-i mentaliza (Fonagy) pe alții. În aplicațiile sale în teoriile relațională, a sinelui și a câmpului, abordarea intersubiectivă tinde să se apropie de experiență și de concepția fenomenologică din filosofie. Aplicarea în contextele contemporane ale psihologiei Eului sau al orientărilor post-bioniene, tinde să includă contextualizarea intersubiectivă a nivelului metapsihologic al discursului teoretic. III. Aa. Perspectivele psihologiei sinelui Psihologia sinelui a început prin preluarea accentului pus de psihologia Eului pe intrapsihic. La acest vector, Kohut (1971) a adăugat conceptul unei relații speciale între sine și obiectul sinelui. În acest concept deficitul sinelui, precum reglarea anxietății, este reparat prin internalizarea transmutativă a funcției de la obiect, în sine. Această relație dintre sinele care devine coeziv prin activitatea obiectului sinelui a fost denumită „psihologia unei persoane și jumătate”. Două revizuiri majore au fost aduse acestei concepții originale, una fiind mutarea dinspre limbaj și ipoteza structurii, către o teorie apropiată de experiență ( Lichtenberg , 1975, 1979, 1992). Abordarea sentimentului de sine, a sentimentului de obiect și a experienței de obiect al sinelui, de însuflețire și coeziune a făcut legătura între psihologia sinelui și subiectivitatea din curentul intersubiectivist. A doua revizuire de profunzime a fost propunerea intersubiectivității a lui Stolorow (1997). Împrumutând din filosofie, îndeosebi de la Husserl, Stolorow a introdus intersubiectivitatea ca principiu larg, necesar și inerent pentru relaționarea umană. Aici toată dezvoltarea are loc într-un câmp intersubiectiv , la intersecția subiectivităților individuale. În accepțiunea sa largă, intersubiectivitatea nu denotă nici un mod de experimentare, nici o împărtășire a experienței, ci precondiția contextuală pentru a avea orice experiență de orice fel
171
Made with FlippingBook Ebook Creator