Înapoi la Cuprins
(Stolorow, 2013, p. 385, subliniere în original). Cercetările asupra sugarului (Beebe & Lachmann, 2002) și teoriile dezvoltării validează susținerea că tiparul și tonul relaționării sunt date de interacțiunile intersubiective dintre îngrijitor și sugar. În sens mai restrâns, intersubiectivitatea este folosită pentru a indica alterarea clipă de clipă a afectelor, intențiilor și scopurilor fiecărui individ într-o relație diadică, triadică sau în grup. În terapia analitică, intersubiectivitatea, înțeleasă ca interacțiunea dintre subiectivitățile analistului și analizandului, mută accentul tradițional de pe transfer și contratransfer către exprimarea extinsă a experienței subiective a analistului. Această redefinire a rolului analistului în relația diadică creează o „intimitate subiect-cu-subiect mai reciprocă (dar tot asimetrică) (Lichtenberg, Lachmann, & Fosshage, 2016, p. 86-87). Subiectivitatea ca termen al intersubiectivității se referă la conștiința individului cu privire la afecte, intenții, scopuri, perspective și reflecțiile despre sine însuși. În plus, așa cum s-a subliniat în psihologia sinelui și în teoria atașamentului, intimitatea subiect-cu-subiect se bazează pe condiția necesară ca fiecare persoană să simtă starea mentală, perspectiva și tensiunile celeilalte persoane (empatie [Kohut, 1971] și mentalizare [Fonagy, Gergely, Jurist, & Target 2002]). Pe lângă că ajută la percepția empatică, intersubiectivitatea ajută la explicarea a trei alte concepte centrale pentru psihologia sinelui: concentrarea pe tensiunile produse de adaptare, secvențele întrerupere- restaurare și ambianța care se dezvoltă în câmp. Prin punctul său central de intrare în dezvoltările ce au loc în câmpul analitic intersubiectiv, psihologia sinelui tinde să dea întâietate inferențelor despre tensiunile pozitive ale pacientului (punctul de progres), în timp ce multe alte teorii relaționale dau întâietate interpretării tensiunilor conflictuale dezadaptative (cele care le urmează pe celelalte, punctul de întârziere). Intersubiectivitatea a fost instrumentală în recunoașterea semnificației ambianței , reprezentată de starea afectivă generală, care este mai mult decât subiectivitățile individuale ale membrilor oricărei diade intime. Ambianța care formează câmpul intersubiectiv al unei analize aflate în desfășurare are un efect profund, atât asupra analistului și analizandului, cât și asupra rezultatului tratamentului. III. Ab. Perspective relaționale Din perspectiva relațională, intersubiectivitatea, adesea suprapusă sau sinonimă cu termeni precum interpersonal, relațional sau bipersonal, se consideră că denotă experiențele care apar și care sunt constituite și experimentate într-un sistem diadic sau cu elemente multiple. Intersubiectivitatea poate fi văzută în mod util în contrast cu dimensiunile intrapsihice ale experienței. Istoric, intrapsihicul se referea la sistemul psihic al unei persoane unice, descriind experiența conștientă și inconștientă a individului. Interpersonalul sau relaționalul, setat antifonal față de intrapsihic, este un concept aplicat următoarelor:
Elemente conceptuale (ale intersubiectivității): a) Dimensiunea socială a experienței individuale; b) Câmpul bipersonal imaginat ca inconștient, preconștient și conștient;
172
Made with FlippingBook Ebook Creator