Înapoi la Cuprins
În sensul acestui dublu accent pus atât pe experiența profundă a individului, precum și pe recunoașterea impactului profund al mediului socio-cultural, Nancy J. Chodorow (2004) consideră că psihologia intersubiectivă a Eului este creația nemijlocită a lui Hans Loewald și Erik H. Erikson , ambii emigranți din Europa ocupată de naziști. Descrie în special scrierile de caz ale lui Erikson, portretizând tragediile din viața internă, precum și accidentele incontrolabile ale familiei și istoriei persoanei. De asemenea, pune în evidență conceptul lui Erikson de dezvoltare psihosocială (Erikson 1964) și interesul lui mai larg socio-cultural-politic așa cum apare în scrierile sale cu privire la sărăcie, maltratarea americanilor nativi și depresia și auto-învinovățirea pe care le generează imigrația sau supraviețuirea într-o lume de discriminări rasiale (Erikson, 1964). În capitolul despre identitatea americană din Copilărie și societate, Erikson (1950) apreciază în mod deosebit individualismul american, dar în același timp condamnă rasismul, capitalismul, exploatarea și societatea de masă. Cu privire la accentul pe care îl pune Loewald pe elementele societale și individuale, Chodorow remarcă afirmația lui cu privire la ceea ce el numește marele act de trădare al lui Heidegger din perioada nazistă, precum și concentrarea, în procesul dezvoltării, pe inevitabila ucidere a părinților și reglare oedipiană, și recunoaște ireductibilitatea anumitor reacții terapeutice negative pornite din pulsiunea parțială de moarte. Hans Loewald se numără printre revizioniștii freudieni din anii 1960-70-80, care a corelat psihologia freudiană a Eului cu teoria relațiilor de obiect, creând o teorie psihanalitică pe care a simțit-o mai aproape de experiența de viață a omului. Principala sa preocupare a vizat ipotezele fundamentale ale construcției teoretice psihanalitice și preconcepțiile de bază cu privire la natura minții, realității și procesului analitic. Loewald a considerat că Freud a postulat două sensuri diferite ale pulsiunii. Primul sens a fost postulat înainte de 1920, cel al pulsiunilor care își caută descărcarea; al doilea, odată cu introducerea conceptului de Eros, în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii , unde Freud a modificat radical definiția pe care o dăduse pulsiunii, de data aceasta nemaifiind neapărat în căutarea descărcării, ci a conectării: „nu folosește obiectele pentru gratificare, ci pentru a construi experiențe mentale mai complexe și pentru a restabili unitatea originală pierdută dintre sine și altul” (Mitchell & Black, 1995, p.190). Revizuirea adusă de Loewald teoriei pulsiunilor a necesitat o reformulare radicală a conceptelor psihanalitice tradiționale ale lui Freud. Deși pentru Freud Se-ul este o forță biologică inalterabilă, care intră în conflict cu realitatea socială, pentru Loewald, Se-ul este un produs al interacțiunii, al adaptării, mai degrabă decât o forță biologică constantă. Mintea nu este interactivă în mod secundar, ci este interactivă prin propria ei natură. Loewald a postulat că la început nu există nicio distincție între sine și altul, între Eu și realitatea externă sau între pulsiuni și obiecte; dimpotrivă, există un întreg unitar originar compus atât din bebeluș, cât și din îngrijitorii lui. Influența lui transformațională din perioada anilor 1960, 1970 și 1980 asupra metapsihologiei psihanalitice și asupra apariției a noi moduri de conceptualizare a materialului analitic este exemplificată prin afirmația conform căreia: „Pulsiunile înțelese ca forțe psihice și motivaționale ajung să fie organizate astfel prin
180
Made with FlippingBook Ebook Creator