Înapoi la Cuprins
interacțiuni dintr-un câmp psihic, ce constă la origine din unitatea (psihică) mamă-copil” (Loewald, 1971, p. 118). Datorită acestor afirmații, Loewald, adept autodefinit al psihologiei Eului, a fost considerat mai târziu exemplar pentru gândirea specifică celui de-al „treilea model”, descrisă mai jos (vezi și definiția TEORIILE RELAȚIILOR DE OBIECT). Punând la un loc teoria pulsională a lui Freud cu psihologia Eului, opera lui Loewald construiește, putem spune, o punte între psihologia unipersonală și o psihologie bipersonală a relațiilor de obiect” (Vezi și PSIHOLOGIA EULUI și TEORIILE RELAȚIILOR DE OBIECT). Răspunzând criticilor venite din ambele părți – celor care văd această orientare hibridă integrativă ca fiind centrată prea mult sau prea puțin pe inconștient și pe pulsiuni – Chodorow (2004) elaborează modul în care psihologii intersubiectivi ai Eului au urmat interesul lui Loewald pentru inconștientul analistului și efectele acestuia asupra procesului clinic și valorifică atenția acordată de Erikson angoaselor și apărărilor și proceselor inconștiente ce stau la baza formării simptomului la copil, pe care el le-a descris elaborat și empatic. În viziunea ei, psihologia intersubiectivă a Eului continuă să evolueze tocmai pentru că psihanaliza pornește de la recunoașterea subiectivității unice create în fiecare individ de afectele, pulsiunile, fantasmele, conflictele, formațiunile de compromis inconștiente și de istoria dinamică personală, precum și de la recunoașterea faptului că doi subiecți își aduc unicitatea în câmpul analitic al transfer-contratransferului, pe care îl creează în comun, într-un mediu cultural și analitic specific – are loc astfel fuziunea americană dintre psihologia Eului și psihanaliza relațională. În acest context, Elliot Adler și Janet Bachant (1996) re-examinează unul dintre fundamentele tehnicii clasice, situația psihanalitică, definind-o în termenii elementelor de bază ale relaționării psihanalitice, care fac posibilă explorarea în profunzime a motivației umane. Situația psihanalitică este văzută aici ca un „aranjament interpersonal extraordinar, ancorat de cele două moduri de relaționare în mod clar diferențiate, dar complementare: asocierea liberă și neutralitatea analitică” (Adler & Bachant, 1996, p. 1021). Descrisă ca o „cerință de rol reciproc”, asocierea liberă este considerată condiția necesară a libertății de expresie, pentru o întâlnire introspectivă cu cele mai sensibile coarde emoționale, în contextul interacțiunii cu o altă persoană (ibid, p. 1025; subliniere în original) . Ca instrument interpretativ, asocierea liberă este văzută ca depășind chiar și resursele cunoașterii teoretice. Rolul analistului este complementar celui al pacientului, îndeplinește funcția de protecție a libertății de expresie a pacientului. În acest mod, situația și tehnica psihanalitică sunt modelate ca proces bipersonal de explorare analitică a unei nevroze unipersonale, „uni-nevrozei, nu a unui model unipersonal de tratament analitic” (ibid., p. 1038). Printre ariile de interes ale psihanaliștilor freudieni contemporani, care sunt relevante pentru intersubiectivitate, se numără împărtășirea inconștientă a „stărilor de conștiință” (Libbey, 2011), influențele inconștiente bidirecționale și domeniul inter-psihic (McLaughlin, 2005), studiile ulterioare asupra câmpului creat de pacient și analist, bazate pe lucrările lui Ogden (1994) și W. Baranger & M. Baranger (2008), punerea în scenă (Ellman & Moskowitz 1998, 2008) și „punerea în act” (Reis, 2009), printre altele.
181
Made with FlippingBook Ebook Creator