Înapoi la Cuprins
subliniat și el această idee a înțelegerii punerii în act drept comunicare). În sfârșit, cadranul include ieșirile din cadru ale analistului, conform ideilor lui Jose Bleger.
IV. CADRU ȘI REGRESIE
Conceptul de regresie este o chestiune controversată. Pentru unii analiști, care urmează tradiția psihologiei Eului, cadrul este o condiție prin care „imutabilitatea unui mediu pasiv constant îl forțează [pe pacient] să se adapteze, adică să regreseze la niveluri infantile” (Macalpine, 1950, p. 525), permițând analiza nevrozei de transfer. Dimpotrivă, Winnicott avansează opinia că aspectele pozitive ale cadrului analitic asigură un mediu facilitator și conținător și acesta permite regresia. Accentul cade pe mediul reactiv activ, în care cadrul reprezintă aspectele atitudinale ale analistului. Winnicott subliniază importanța vitală a cadrului ca agent terapeutic în sine, pentru acei pacienți a căror tulburare în dezvoltare a dus la formarea unui sine fals (1955). Acești pacienți au nevoie de o regresie profundă în tratamentul analitic, unde cadrul fizic și prezența vie a analistului oferă mediul facilitator necesar pentru dezvoltarea sănătoasă, astfel ca sinele (adevărat) să crească; reținerea interpretărilor premature face parte din adaptarea pe care trebuie să o facă analistul. Melanie Klein (1952, p. 55) a definit spațiul terapeutic ca pe un spațiu dominat de transfer, a considerat „situația totală” a interacțiunii dintre analizant și analist, unde interpretarea este văzută drept principalul instrument al analistului în interacțiunea cu pacientul. Klein căuta să conceapă, aliindu-se cu Freud, un spațiu obiectiv, spațiul analitic, în care proiecția obiectelor și bune și rele – precum și a unor părți din Eu – este liberă să apară în timpul tratamentului analitic. Winnicot a descris un tip diferit de cadru față de cel identificat de Klein. Acolo unde Klein caută obiectivitatea în spațiu terapeutic, Winnicott urmărește un spațiu cu totul diferit, care prin „încredere” creează o atmosferă ce facilitează subiectivitatea analizantului – subiectivitate prin care spațiul se conformează sentimentului individual al pacientului de a fi și caută să nu-l tulbure. „Cadrul analizei reproduce tehnicile materne primare și pe cele mai timpurii. Invită la regresie din cauza siguranței lui” (Winnicott 1955, p. 286). Teza lui Winnicott este că la unii pacienți există o stare primitivă de „neintegrare”, care necesită regresia la stadiile mai timpurii de dezvoltare. Prin această regresie, analizantul își poate confrunta distorsiunile și fixațiile de dezvoltare, pentru a găsi alte soluții, analistul creând un mediu sigur și sensibil. Astfel, există „oferirea unui cadru care induce încredere” (Winnicott, 1954, p. 287) analizantului, permițând „regresia pacientului la dependență” (ibid), o dependență sănătoasă care poate apoi să reinițieze procesele de dezvoltare timpurii. O paralelă interesantă poate fi făcută cu conceptul lui Laplanche de „transfer golit”, care, de asemenea, duce la regresia la originile dorințelor enigmatice ale primelor persoane de îngrijire (Laplanche, 1997, 2010).
20
Made with FlippingBook Ebook Creator