Înapoi la Cuprins
În The Shadow of the Object , Bollas rămâne aproape de formularea lui Winnicott a descrierii sinelui adevărat ca „miez istoric al dispozițiilor pulsionale și egotice ale bebelușului” (Bollas, 1987, p. 51), de nucleu al sinelui (p. 208) și, legând sinele adevărat de conceptul lui Freud de refulare primară, ca „acea dispoziție moștenită ce constituie nucleul personalității, care a fost transmisă genetic și există ca potențial în spațiul psihic”, plasând sinele adevărat chiar în „centrul conceptului de cunoscut negândit” (p. 278). În Forces of Destiny , Bollas (1989) identifică o diferență crucială între soartă și destin . El face legătura între soartă, conceptul de sine fals și trăirea reactivă, pe de o parte, și destin și împlinirea potențialului intrinsec propriu, pe de alta. În Capitolul 4 din The destiny drive [Pulsiunea destinului], el își exprimă credința că acest sentiment al destinului este cursul natural al sinelui adevărat prin intermediul variatelor tipuri de relații de obiect și că pulsiunea destinului apare, dacă apare, din experiența sugarului de facilitare de către mamă a mișcărilor sinelui adevărat. Avansând în viață, idiomul nostru continuă să fie articulat prin alegerile noastre și prin folosirea obiectelor. În Being a Character: Psychoanalysis and Self Experience [A fi un personaj. Psihanaliza și experiența sinelui] (1992), Bollas elaborează imaginea idiomului ca „inteligență a formei” și continuă elaborarea ideilor privind folosirea obiectului idiomatic pe care le inițiase în Forces of Destiny . „Idiomul”, scrie el, „care dă formă oricărui personaj uman nu este un conținut latent de semnificație, ci o estetică, în cadrul personalității” (pp. 64-65). Idiomul nostru este „misterul nostru” (1992, p 51). Nu poate fi cunoscut sau atins prin introspecție. Nu ne vom întâlni niciodată cu sinele adevărat ca atare, niciodată nu vom ști ce este, nici al nostru, nici al altcuiva, dar putem simți derivatele lui în mod intuitiv, într-un mod asemănător cu cel în care simțim Inconștientul doar prin derivatele sale. Bollas vede idiomul ca fiind articulat prin alegerile și folosirea obiectelor de către individ, atât în sens tranzițional (ca spațiu de întâlnire dintre realitatea internă și cea externă, în care rămâne suspendată întrebarea despre ce vine din interior și ce vine din afară), cât și în sens „obiectiv”, ca loc unde ne întâlnim cu calitatea obiectului de a fi în mod fundamental el însuși, în afara sferei de mecanisme defensive, ceea ce Bollas denumește integritatea obiectului. Bollas scrie: „Dacă idiomul este ceva -ul cu care ne naștem și dacă plăcerea lui este să se elaboreze pe sine prin alegerea de obiecte, ceva care este mai degrabă o inteligență a formei, decât expresia conținutului intern, opera sa se izbește de structura de obiecte care îl transformă, prin care își dobândește conținuturile interne concrete. Această dialectică a coliziunii dintre forma individului și structura obiectului este, în cele mai bune momente, bucuria vieții, căci individul se hrănește din această întâlnire” (Bollas, 1992, p. 59-60). În câteva cazuri Bollas discută despre sentimentul de sine profund. În capitolul „What is this thing called self?” [Ce este acela un sine?] din Cracking up – the Work of Unconscious Experience [Căderea psihică – opera experienței inconștiente] (1995), Bollas îl descrie ca pe un „sentiment separat. Este un sentiment, doar un potențial al fiecărui om care se naște cu
323
Made with FlippingBook Ebook Creator