Înapoi la Cuprins
capacitatea de a-l simți, capacitate pe care și-o va dezvolta într-o măsură mai mare sau mai mică.” (ibid, p. 154). Acest sentiment al sinelui poate fi blocat și distorsionat atunci când în viața individului există prea puține reacții sensibile la manifestările sale idiomatice, lăsându-l cu un sentiment de gol și de lipsă de contact interior. Din perspectiva sensului sinelui, Bollas scrie: „Este sentimentul propriei ființe, sentimentul a ceva ce este, dar nu a ceva ce putem atinge, nici cunoaște; este doar un sentiment, cea mai importantă trăire a unui sentiment din viața ta.” (ibid, p. 172). VI. B. Contribuții italiene Dacă în psihanaliza britanică, teoriile sinelui s-au dezvoltat în cadrul tradiției relațiilor de obiect, în psihanaliza italiană conceptul de sine a fost dezvoltat de autori care i-au teoretizat geneza cu originea în mintea primitivă, în relația cu mama (Eugenio Gaddini), „matricea grupală” (Giovanni Hautmann), dimensiunea transgenerațională (Diego Napolitani) sau ca instrument de analiză a dinamicii relației analist-pacient (Stefano Bolognini). Eugenio Gaddini (vezi Mascadini, Gaddini, De Benedetti, 1989), prin cunoștințele sale profunde și colaborarea cu Winnicott, a fost unul dintre psihanaliștii care au importat și dezvoltat teoriile sinelui în psihanaliza italiană. Referindu-se la sine, el folosește termenul de organizator al structurii , pentru a indica funcția lui catalitică în dezvoltarea organizării psihice. În faza inițială a structurii sinelui, prevalează ancorarea acestuia la stimulii senzoriali și la senzațiile corporale cărora le lipsește un sentiment de definire a timpului și spațiului. Aceste prime senzații produc în bebeluș o primă formă a „experienței de sine”, care este experimentat un sine lipsit de granițe și nediferențiat de non-sine. Psihicul apare, deci, din senzații și, gradual, ele se organizează printr-un mecanism foarte primitiv pe care Gaddini îl denumește imitație primitivă sau imitarea lui a fi . Această imitație primitivă continuă să fie folosită și în viața adultă – de obicei în vise și în patologia sentimentului de sine – iar la vârsta adolescenței, în fața angoasei cauzate de relația cu obiectul (Mascadini, Gaddini, De Benedetti, 1989, p. 563). Începând cu luna a treia, prin intermediul percepției, psihicul copilului se întâlnește cu ceva ce Gaddini denumește un „sentiment obscur de non-sine”, care îl va conduce la o primă recunoaștere a obiectului ca fiind separat de el însuși. Autorul pune un puternic accent pe vulnerabilitatea psihică a copilului în această fază, mai extremă decât cea biologică, generând o formă de angoasă primitivă, respectiv anxietatea de pierdere a sinelui (p. 566). Mai târziu, Gaddini va defini: 1. angoasa de non-integrare, atunci când sinele separat nu reușește să-și păstreze coeziunea și se fragmentează și 2. angoasa de integrare, atunci când sinele, prin maturizarea biologică și adaptarea mediului la nevoile lui emoționale, capătă un sentiment de suficientă stabilitate, dar se teme în permanență să nu-l piardă. Este interesant să observăm că Winnicott vorbește despre angoasa de integrare ca având legătură cu un fel de anxietate paranoidă. Separarea sinelui de obiectul non-sine coincide cu nașterea psihologică (Mahler et al., 1975) și are loc printr-o oscilație între angoasa de neintegrare și angoasa de integrare. Sarcinile libidinale nu caută în mod principal obiectul, ci sunt deturnate către interior pentru a ține fragmentele sinelui la un loc și, de aceea, acest stadiu poate fi definit ca stadiul consolidării
324
Made with FlippingBook Ebook Creator