Înapoi la Cuprins
creșterea intrapsihică progresivă și dezvoltarea ambilor participanți” (Freeman, 1998, p. 47). Editorii Dicționarului japonez se psihanaliză (Okonogi, K, Kitayama, O, Ushijima, S, Kano, R, Kinugasa et al., 2002) au pornit și ei tot de la definiția lui Doi și arată complexitățile dependenței emoționale cu rădăcini preverbale conținute în implicațiile dinamice ale amae . Niciunul dintre dicționarele sau glosarele cunoscute în niciuna dintre limbile din Europa și America Latină nu conține amae și termenul a rămas în mare necunoscut până acum publicului psihanalitic larg. Această definiție pornește de la și extinde toate sursele de mai sus.
II. DEZVOLTAREA CONCEPTULUI
Ca fenomen psihologic, conceptul de amae a fost introdus și evidențiat de către Takeo Doi în lucrarea sa publicată în 1971, „The Anatomy of Dependence”, [Anatomia dependenței] care a fost tradusă în 1973 pentru publicul occidental. El a descris o multitudine de comportamente de tip amae în interacțiunile sociale și clinice japoneze și a avansat ideea unei importanțe esențiale a conceptului de amae pentru înțelegerea psihologiei japoneze. El traduce amae ca „dependență sau dependență emoțională” (1973) și a definit amaeru cu semnificația: „a depinde de altul și a prezuma bunăvoința altuia” (1973). El consideră că termenul indică „neajutorarea și dorința de a fi iubit” și exprimarea „nevoii de a fi iubit” și îl vede ca echivalent al nevoilor de dependență. Îi identifică prototipul în psihologia sugarului în relație cu mama, nu a unui sugar nou-născut, ci a sugarului care a realizat deja că mama lui există independent de el (Doi, 1973). În ultima sa lucrare, Doi (1989) extinde formularea dinamică a lui amae : „Un alt lucru important despre conceptul de amae este că, deși la origine indică o stare mentală de mulțumire în care nevoia de iubire este satisfăcută de iubirea celuilalt, acesta se poate referi chiar la nevoia de iubire, pentru că nu întotdeauna subiectul poate conta pe iubirea altuia, oricât de mult ar dori să facă acest lucru. Deci, rezultă că starea de frustrare din amae , ale cărei faze diferite pot fi descrise prin mai multe cuvinte japoneze, poate fi indicată și cu termenul amae și, într-adevăr, adesea este folosită această denumire, întrucât este evident faptul că amae este cel mai mult resimțit ca o dorință aflată în frustrare, decât în satisfacere. În funcție de utilizare, putem vorbi despre două tipuri de amae , unul primitiv, în care se simte siguranța cu privire la un recipient receptiv și unul convolut, care unde nu apare certitudinea că există un astfel de recipient. Primul tip este copilăros, inocent și liniștitor; al doilea este copilăros, încăpățânat și imperativ: mai simplu spus, un amae bun și unul rău, ca să zicem așa...” (Doi, 1989, p. 349). Susținerea lui Doi că amae , adică dependența emoțională, distinge psihologia japoneză în moduri esențiale și unice a fost întâmpinată atât cu acceptare entuziastă, cât și cu scepticism critic. A declanșat dezbateri legate de: În ce mod specific în ar trebui văzută psihologia japoneză? Oare susține Doi că ar fi caracterul japonez unul esențialmente dependent? Cum se raportează amae la înțelegerea dezvoltării umane universale? Cum contribuie conceptul de amae la noi dezvoltări specifice în teoria și practica înțelegerii psihanalitice?
3
Made with FlippingBook Ebook Creator