Înapoi la Cuprins
celuilalt, Sinele unuia cu Sinele celuilalt și așa mai departe. Racker a denumit aceste identificări „concordante” și le-a distins de cele în care analistul se identifică cu obiectele interne ale analizandului, pe care el le-a denumit „complementare”. În sistemul descris de el, identificările concordante și cele complementare sunt reciproc proporționale: în măsura în care analiștii eșuează să-și înțeleagă identificările concordante, cele complementare cresc. Identificările concordante se traduc ca o înclinație la empatie și își au sursa într-o identificare pozitivă sublimată. Pe de altă parte, analistul fiind subiect, iar analizandul obiect al cunoașterii, relația de obiect este într-o anumită măsură obliterată și în locul ei există o identificare brută bazată pe identitatea dintre unele părți ale subiectului și unele părți ale obiectului, combinația acestora putând fi numită „concordantă”. Pe de altă parte, există o relație de obiect a unui transfer adevărat al analistului, în care acesta reproduce experiențele sale anterioare, în timp ce analizandul reprezintă unele dintre obiectele interne (arhaice) ale analistului. Această combinație este denumită „complementară”. Astfel, prin reacții de contratransfer, analistul poate sesiza protagoniștii interni ai pacientului așa cum sunt ei proiectați în el. Heimann susține o poziție opusă în unele aspecte: contratransferul activează sentimentele analistului ca răspuns la pacient. Acestea sunt sentimentele analistului și nu rezultatul identificării proiective a pacientului cu analistul, iar înregistrarea și înțelegerea lor asigură accesul la inconștientul pacientului . În elaborarea lui Heimann, contratransferul este un instrument cognitiv inconștient și „un instrument deosebit de important pentru munca analistului”, care îl informează pe analist de posibila „distanță dintre percepția conștientă și cea inconștientă”. Această distanță constă într-o „introiecție inconștientă a pacientului său, și o identificare inconștientă cu el” (Heimann, 1977, p. 319). Chiar dacă după fuga sa din Berlin, relațiile lui Heimann s-au bazat la început pe grupul kleinian, ea este inclusă mai mult în grupul analiștilor care au adoptat viziunea bipersonală asupra contratrnsferului. Ea însăși datează începuturile independenței sale de Klein și reconectarea ei la lumea lui Ferenczi și Balint prin eseul ei Despre contra-transfer . Acest eseu prezintă un mix echilibrat de concentrare intensă pe jocul bogat ale reactivității emoționale a analistului și precauție ca expresie emoțională . Ea pare să fi considerat contratransferul analitic ca tip de creație a pacientului, folositor pentru analist. Totuși, vinieta ei clinică se referă la sensul pe care ea îl dă contratransferului atât ca „indiciu”, cât și ca „indiciu eronat”. În cadrul controverselor cu privire la mutarea accentului tot mai mult pe conceptul de contratransfer, articolul lui Winnicott Ura în contratransfer prezintă o poziție independentă importantă. Publicat în 1949, această lucrare prefigurează elaborările lui Heimann și îl instituie pe Winnicott ca figură crucială în dezvoltarea ideilor despre contratransfer, îndeosebi în conceptualizarea rolului mutativ și necesar al agresivității ca aspect al contratransferului. Cele două articole ale lui Winnicott, Agresivitatea în raport cu dezvoltarea emoțională (1950) și Ura în contratransfer (1949), identifică ambele inevitabilitatea și utilitatea clinică a agresivității și urii în analist. Conform lui Winnicott, ura este îngemănată , nu opusă cu iubirea și preocuparea maternă primară. Creează granițe și ajută la separare și la capacitatea analizandului de a dezintrica fantasma și realitatea, pentru a reduce experiența periculoasă a
56
Made with FlippingBook Ebook Creator