Înapoi la Cuprins
dinspre analist asupra analizandului al reziduurilor unor stări inconștiente preexistente. Din această perspectivă mai largă, termenul de „contratransfer” se referă la toate sentimentele, fantasmele și experiențele de orice fel pe care le are terapeutul în legătură cu pacientul, nu doar cele derivate din pulsiunile și anxietățile inconștiente proprii, obiectele sale interne și relațiile sale trecute. Această perspectivă lărgită asupra contratransferului a fost promovată simultan și de alți gânditori proeminenți, precum Donald Winnicott (1949) în Anglia și Heinrich Racker în Argentina (1948, 1953, 1957, 1968). Aceste dezvoltări paralele în Anglia și în America Latină au fost observate de Horacio Etchegoyen (1986), care a pus în evidență faptul că gândirea lui Heimann și a lui Racker au avansat independent una de alta, cu similitudini marcate, dar și cu diferențe. În Anglia, noua perspectivă schițată de Heimann asupra contratransferului s-a izbit de un zid de dezbateri controversate în jurul introducerii conceptului de identificare proiectivă de către școala kleiniană (Klein, 1946; Meltzer, 1973). Deși termenul de „identificare proiectivă” fusese folosit anterior de Edoardo Weiss (1925) și de Marjorie Brierley (1944), Melanie Klein este cea creditată de obicei cu formularea acestui concept și a celui corespondent de fantasmă omnipotentă de intruziune în obiect . Deși Klein însăși pare să nu fi fost interesată de folosirea contratransferului în clinică (Spillius, 1994), conceptul ei de identificare proiectivă este îndeaproape legat de conceptul de contratransfer în sensul mai larg. Înainte de lărgirea conceptului, identificarea proiectivă (vezi IDENTIFICARE PROIECTIVĂ) se referera la proiecția de către pacient în analist a propriilor sentimente (inițial în special a celor „rele” și distructive). Din punct de vedere teoretic, în domeniul contratransferului, mai târziu sentimentele și fantasmele inconștiente ce apar în analist urmau a fi văzute ca fiind induse de către analizand. Racker (1948, 1953, 1957), în Argentina, a adus conceptul de identificare proiectivă în contextul clinic specific al contratransferului. Deși în conceptualizările lui Racker ale contratransferului sunt decelabile atât influențele freudiene, cât și cele kleiniene, revizuirea de către De Bernardi (2000) a tradiției latino-americane cu privire la contratransfer îl așază pe Racker mai mult printre kleinieni decât printre freudieni în general, din cauză că s-a inspirat în mod proeminent din ideea de fantasmă inconștientă și cea de mecanisme de proiecție și de introiecție. În viziunea lui Racker, contratransferul este văzut ca o reacție proprie analistului la identificarea proiectivă a pacientului : prin reacțiile sale emoționale la proiecțiile pacientului, analistul se poate identifica fie cu obiectele interne ale pacientului ( identificare complementară ), fie cu sinele pacientului ( identificare concordantă ). Extinzând conceptul lui Deutsch de contratransfer ca „poziție complementară” (Deutsch 1926), Racker a adus în discuție tendința analistului de a se identifica cu lumea internă a analizandului. Din punct de vedere structural, fiecare instanță internă a personalității analistului se identifică cu părțile respective din personalitatea analizandului: Eul unuia cu Eul
55
Made with FlippingBook Ebook Creator