Înapoi la Cuprins
către Sándor Ferenczi (1927, 1928, 1932) a principiului neutralității (și abstinenței) psihanalitice în lucrul cu pacienții traumatizați, considerând poziția analistului ca fiind mai degrabă de observator participant. Michael Balint (1935, 1950; Balint & Balint 1939), elev și traducător al lui Ferenczi, a făcut ulterior distincția dintre descrierea „clasică” și cea „romantică” a obiectivelor tratamentului analitic: în timp ce autorii „clasici”, începând cu Freud, pun accent pe progresul insightului, considerând obiectivele în raport cu modificările structurale ale psihicului pentru întărirea Eului, autorii „romantici”, primii teoreticieni ai relațiilor de obiect, Ferenczi și chiar Balint cu conceptul său de „nou început”, pun accent pe dinamică sau pe factorii emoțioanli (Balint 1935, p. 190). Articolul anterior al lui Ferenczi despre Introiecție și transfer (1909) a anunțat această dezvoltare a viziunii asupra contratransferului analistului ca instrument util în lucrul cu transferul analizandului. Reacțiile afective de orice fel, chiar și iubirea resimțită față de un pacient traumatizat, susținea Ferenczi, sunt potențiali determinanți ai schimbării psihice . Instanța analitică de „observator participant” și „tehnica elastică” (Ferenczi, 1928) descrise de el pot fi considerate precursorii tuturor perspectivelor de mai târziu asupra contratransferului, privit ca un co-construct și co-creație și evaluare a experienței subiective a analistului ca participant important în variate moduri în tratamentul analitic. Recunoscută ca neobișnuit de creativă și cu o influență continuă, în special în lucrul analitic cu pacienți traumatizați (Papiasvili 2014), prezentarea de către Ferenczi a viziunii sale asupra contratransferului și practicarea unei tehnici elastice, au rămas totuși controversate și considerate oarecum excesive încă de la început, așa cum, cu simpatie, dar rigurozitate, le-a revizuit Balint (1966). Părțile mai radicale ale acestei perspective au ieșit la suprafață mai târziu, la analistul nord-american Harold Searles (1959, 1979), care a avertizat că până și contratransferul erotic (dezvoltarea în analist a interesului sexual față de un analizand) poate induce schimbări psihice puternice în pacienți. Luarea în considerare a contratransferului ca instrument terapeutic valoros devine explicită la Heimann în 1950. Pornind de la mutarea accentului pe sentimentele analistului față de pacient, ipoteza de bază a lui Heimann cu privire la contratransfer este „că inconștientul analistului îl înțelege pe cel al pacientului. Acest raport la nivel profund iese la suprafață sub forma sentimentelor pe care analistul și le observă ca reacție la pacientul său în „contratransfer” (Heimann, 1950, p. 82). Analistul trebuie să-și folosească reacția emoțională față de pacient – contratransferul – ca pe o cheie pentru înțelegerea semnificațiilor ascunse; trebuie să poată să „suporte sentimentele care îi sunt stârnite [...], în locul descărcării lor (pe care o realizează pacientul), pentru a le supune sarcinii analitice” (1950, p. 81-82). Astfel, contratransferul analistului este, conform lui Heimann, un instrument de investigație a inconștientului pacientului , unul dintre cele mai importante instrumente în munca psihanalitică: utilizarea analitică a acestuia este totuși condiționată de recunoașterea lui propriu-zisă, nefiind suficient doar să fie trăit. Formulările lui Heimann (1960, 1982) au ajuns să domine și să influențeze scrierile despre contratransfer într-un număr mare de culturi psihanalitice. Această ipoteză a fost denumită viziunea bipersonală asupra contratransferului , care presupune recunoașterea contratransferul ca creație în parte a interacțiunii dintre analist și analizand, pe lângă transferul
54
Made with FlippingBook Ebook Creator