AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ

Înapoi la Cuprins

În Anglia, Sandler (1976) – prin dezvoltarea conceptului de „reactivitate de rol” – avansează o ipoteză specifică unei alte orientări teoretice, cea a „freudienilor contemporani” britanici. El descrie modul în care pacientul încearcă să actualizeze, să aducă în realitate – adică în comportament interactiv – relațiile sale de obiect interne. Acastă interacțiune intra-psihică, ce presupune un rol alocat subiectului și un rol alocat unui altul ca obiect intern, evocă o reacție particulară în analist. Uneori analistul își poate observa impulsul de a se comporta într-un anumit mod, dar adesea doar după ce observă că deja a început să se comporte cu pacientul său în acel mod particular (aici este relevantă contextualizarea discuției din perspectiva conceptului de punere în scenă – prin diferențierea față de contratransfer). Conform lui Sandler, reacțiile contratransferențiale ale analistului sunt compromisuri: ele evocă așteptările și dorințele inconștiente ale pacientului, dar și tendințele proprii ale analistului , pe care pacientul adesea le observă și de care profită în mod inconștient. Conștientiarea de către analist a acestor reacții de rol poate fi un indiciu vital al conflictului transferențial dominant în pacient. În paralel, așa-numitul curent principal al psihanalizei nord-americane din anii 1950 și 1960, cu rădăcini în psihologia Eului/teoria structurală, a rămas un model unipersonal , subscriind la definiția restrânsă a contratransferului. Conceptualizările clasice au localizat contratransferul în psihicul analistului, într-un spectru de sentimente, rezistențe, conflicte interne, pete oarbe, atitudini conștiente și inconștiente față de pacienți, reacții la transferul pacienților și transferul analistului față de pacienți. Totuși, lucrările privind analiza copilului ale Annei Freud în care prezintă situații clinice înalt elaborate, care implică atât copilul, cât și pe îngrijitorii lui, care au avut influență în Statele Unite, tratamentele psihanalitice ale psihoticilor de la Chestnut Lodge (Fromm-Reichmann, 1939) și ale pacienților traumatizați și borderline de la Menninger Clinic (Menninger, 1954), au confirmat influența profundă a factorilor de mediu și a relațiilor cu obiectele asupra dezvoltării și formării structurilor intrapsihice. Deși aceste experiențe clinice au pus în evidență importanța câmpului de interacțiune al transfer – contratransferului din situația analist – analizand (Moscowitz, 2014), integrarea teoretică sistematică a venit doar mai târziu, prin opera lui Loewald (1960, 1971, 1975). Loewald a fost o figură transformatoare în psihanaliză. Și-a început activitatea în anii 1960. Inițial puternic influențat în direcția fenomenologiei de către Heidegger, (1962) Loewald poate fi văzut ca adept al lui Winnicott (1947, 1950, 1972), Erikson (1954), Kohut (1977), Mitchell (1993, 1997), Aron (1996), Hoffman (1998) și Bromberg (1998), printre alții, care au propus versiuni de sisteme deschise ale teoriei pulsiunilor și teoriei relațiilor de obiect. În modelul său de dezvoltare, Eul copilului se formează dintr-un nucleu de implicare reciprocă a corpului și minții mamei și nou-născutului, în care psihicul mamei interacționează cu starea nediferențiată a sugarului într-o dezvoltarea spiralată și oscilantă de integrări și dezintegrări, tinzând către integrare. Acest model de dezvoltare are implicații pentru transfer și contratransfer în sensul că orice experiență emerge din tranzacțiile intersubiective , chiar și atunci când accentul este pus pe individ (Loewald 1960). Recunoașterea importanței descoperirilor provenite din psihanaliza copilului și a pacienților psihotici și borderline, în care reacțiile analistului sunt puse sub o puternică presiune din partea inconștientului pacientului, Loewald (1971) afirmă în continuare că transferul și contratransferul nu pot fi văzute separat

61

Made with FlippingBook Ebook Creator