Înapoi la Cuprins
Situația curentă din tradiția clasică cu baze largi de răspândire este una de dezbatere continuă între și în diferitele orientări, cu privire la statutul, funcția și limitele analizei contratransferului (Gabbard 1982, 1994, 1995). Opera teoretică originală a lui Jacob (1993) despre utilizarea contratransferului analistului își are originea în relațiile de obiect, freudienii contemporani (Sandler 1976) și psihologia sinelui. Odată cu Jacobs, contratransferul apare în cele mai înfloritoare și multiplu configurate forme, la fel de bogat (în propriul său mod) și problematic ca și transferul. În opera sa, întregul instrumentar al analistului, utilizarea creativă a întregului corp, minte, fantezie și experiență interpersonală, este crucial pentru travaliul analitic. Acum contratransferul nu mai este o problemă, ci chiar soluția sau o parte a ei, un registru necesar în munca analistului. Supoziția utilizării subiectivității analitice a lui Jacobs cuprinde ipoteza lui cu privire la comunicările subtile și pervazive – meta, conștiente, preconștiente și inconștiente – care oferă o bază și o rețea de susținere pentru experiențele oricărui cuplu analitic. Construirea de semnificație fiind atât de bogat co-construită, necesită inevitabil ca analistul să înțeleagă și să exploreze foarte profund propriul său rol în aceste comunicări complexe. Pentru Jacobs (1991, 1999, 2001) și Smith (1999, 2000, 2003) și pentru analiștii mai orientați în sensul relațiilor de obiect precum Ogden (1994, 1995) și Gabbard (1994), în ciuda diferențelor dintre ele, subiectivitatea analistului este crucială pentru autoanaliza care în cele din urmă permite progresul travaliului analitic. Pe această linie de gândire, contratransferul este mai degrabă considerat în mod tipic o punere în scenă (Harris 2005; vezi și PUNERE ÎN SCENĂ). Reflectând cu privire la aspectele repetitiv și compulsiv ale contratransferului, Smith (2000) propune ideea că fenomenul de contratransfer poate (chiar dacă simultan) atât să întârzie progresul analitic, cât și să-l accentueze. Smith face aici pentru contratransfer ceea ce a făcut Freud pentru transfer, respectiv, arată că este posibil să fie atât o rezistență, cât și un motor al schimbării. Ca și în cazul compulsiei la repetiție, există simultan un impuls pentru sănătate și pentru boală. Apprey (1993, 2010, 2014) extinde noțiunea lui Sandler de reactivitate de rol contratransferențială „pentru abordarea plângerilor, cerințelor și presiunilor din continuumul transfer-contratransfer direcționate de dorințele inconștiente de a repeta sau răsturna frustrările istorice în spațiul public al cadrului clinic contemporan” (comunicare personală către Papiasvili, 2014). În ceea ce el vede ca extindere și utilizare contemporană exclusiv nord- americană a conceptului, Apprey, freudian contemporan, făcând punte între conceptele complexe de identificare proiectivă, punere în scenă și reactivitate de rol, descrie analistul reactiv la rol ca potențiind emanciparea psihică de ... obiectele interne distructive și opresive” care persecută și violează intruziv pacientul din propriul său psihic. Freedman, Lasky și Webster (2009) realizează o combinație complexă a conceptelor freudiene, lacaniene și winnicottiene de simbolizare și triangulare, obținând matricea intersubiectivă , în același timp făcând distincția dintre așa-numitele contratransferuri ordinare și extraordinare : contratransferurile ordinare sunt perturbări tranzitorii, iar contratransferurile extraordinare sunt imaspuri intolerabile pentru analist într-o asemenea măsură încât trebuie să
64
Made with FlippingBook Ebook Creator