Înapoi la Cuprins
Fred prezenta formarea în inconștient a gândului, cu toate calitățile unui proces de gândire secundar. Totuși, elaborarea sistematică a acestor observații asupra diferitelor componente ale Eului mai avea de așteptat până la Eul și Seul (Freud, 1923a), textul care avea să inaugureze teoria structurală/a doua topică. Adesea, Eul și Seul (1923a) este considerată ultima lucrare teoretică majoră a lui Freud. Aici, el a postulat două tipuri de inconștient: inconștientul latent și pe cel dinamic. „Inconștientul latent” este capabil să devină conștient (prin legăturile sale cu cuvintele) și trebuie considerat strict ca un termen descriptiv. „Inconștientul dinamic” este partea din inconștient care, ca urmare a refulării primare, nu este capabilă să devină conștientă. Freud adaugă că termenul de „inconștient” ar trebui rezervat pentru „inconștientul dinamic”, chiar dacă, în viziunea lui, este imposibilă evitarea ambiguității dintre inconștientul descriptiv și inconștientul dinamic . Eul, conținutul căruia este în mare parte preconștient, are două suprafețe, una internă și una externă. Spre deosebire de asocierea inițială a Eului cu conștiința, în modelul structural este conștientă doar suprafața perceptivă externă, denumită și „Eul coerent”. În același timp, suprafața internă, suprafața îndreptată către Pcs, este dinamic inconștientă. Aici, Freud atinge problema rezistențelor inconștiente , concept care devine unul dintre cei mai importanți factori în mișcarea sa către modelul structural și care a fost centrală în abordarea dificultății de a restricționa procesul primar la inconștientul refulat. El a scris: „Întrucât, însă, nu poate fi nicio îndoială că această rezistență emană din Eul său și aparține acestuia, ne găsim într-o poziție neprevăzută. Am ajuns la ceva din Eul însuși care este și inconștient, comportându-se exact ca refulatul – adică, produce efecte puternice fără a deveni el însuși conștient și care necesită un travaliu special înainte să poată fi făcut conștient” (p.17). Freud a conceptualizat „antiteza dintre Eul coerent și refulatul care este clivat de el.” (p. 17), și a adăugat că inconștientul nu mai coincide cu refulatul; tot ceea ce este refulat este inconștient, dar nu tot ceea ce este inconștient este refulat. Mai mult, ca proiecție mentală a suprafeței corpului, „Eul este mai întâi și mai presus de toate un Eu-corp” (p. 27). Eul este reprezentantul lumii externe (realitatea), în timp ce Supraeul devine reprezentantul lumii interne, adică, reprezentant al Se-ului. Supraeul este un grad special al Eului, reprezentând interdicții morale și idealuri sociale internalizate și erede al Complexului Oedip. Cele două clase de instincte din 1920, Eros și Thanatos, „fuzionate, amestecate și aliate unul cu altul” (ibid., p.41) sunt aici localizate în Se. Freud a scris: „instinctele de moarte periculoase sunt gestionate în individ în moduri diferite: în parte ele sunt făcute inofensive, fiind fuzionate cu componente erotice, în parte sunt deviate către lumea externă sub forma agresivității, în timp ce în mare măsură ele, fără îndoială, își continuă munca internă nestingherite” și a adăugat: „cu cât omul își controlează mai mult agresivitatea, cu atât mai puternică devine înclinația idealului său către agresivitate împotriva Eului” (ibid., p.54). Eul este o organizare ce luptă pentru sinteză, un „mediator” ce negociază între tendințe conflictuale ale Seului și Supraeului și un „ambasador”, ce luptă pentru compromis între trei agenții/sisteme psihic, Seul, Eul și Supraeul, și lumea externă. Expunerea completă a conflictului inter-sistemic inconștient dintre cele trei sisteme/structuri ale minții – Se, Eu și Supraeu – și a doua teorie a anxietății, a urmat trei ani mai târziu, în Inhibiție, simptom, angoasă (Freud, 1926). Aici, sediul angoasei este localizat în
89
Made with FlippingBook Ebook Creator