Înapoi la Cuprins
filtrate, gratificate sau negate într-o țesătură de psihologie a eului/relațiilor de obiect) pornind de la conceptele centrale al lui Freud (1926) privitoare la pericolele copilăriei: pierderea obiectului, pierderea iubirii obiectului și castrarea. Jacobson (1964) a avut o contribuție importantă la conceptul de inconștient. Ea a postulat faptul că energia instinctuală nediferențiată se dezvoltă în pulsiuni libidinale și agresive „sub influența stimulării externe” (1964, p. 13). Frustrarea și gratificarea, stocate ca urme mnezice ale conflictelor copilăriei, organizează aceste experiențe afective în spectrul plăcere-neplăcere personalizat al fiecărui individ, cu limite superioare și inferioare personale. Acest nou model al psihologiei Eului a permis o imagine mai clară a evoluției reprezentărilor de sine și de obiect despre care se crede că sunt prezente în toate cele trei stări psihice (Se, Eu și Supraeu). Psihologia Eului s-a modificat în urma insistenței teoreticienilor lor de a aduce dovezi clinice în susținerea ipotezelor metapsihologice. Aici evoluția i-a inclus pe unii dintre membrii primului grup (cum ar fi Mahler, Jacobson) precum și din noile generații de gânditori (cum ar fi, Beres, 1962; Arlow & Brenner, 1964; Kanzer, 1971; Rangell, 1952; Wangh, 1959). Această nouă etapă a fost marcată de monografia lui Arlow și Brenner (1964), în care ei au coborât perspectiva metapshilogică sub punctul de vedere structural. Această schimbare a ajutat deschiderea unei căi de acces pentru noi moduri de gândire cu privire la inconștient. Acestea au inclus pe noii integraționaliști, Kernberg (1966), Kohut (1971) și Rangell (1969b). Abordarea tradițională a psihologiei Eului a devenit acum modelul structural, abordare care a fost la început acceptată de majoritatea analiștilor din America de Nord până târziu în anii 1970. Una dintre modificările primordiale în zeitgeistul acestei gândiri a fost o reacție contrară orientării metapsihologice. Influențată de metodologia „operaționalismului” (accent pe operațiile concrete), accentul anti-metapsihologic s-a dezvoltat la început în lucrările teoreticienilor interpersonali/culturali HS Sullivan (1953), Horney (1941) și Fromm (1941), care adesea au folosit în mod selectiv conceptul doar ca un termen descriptiv secundar mai degrabă decât ca aspect major al vieții psihice. Totuși, chiar și în formulările lor, părți „alienate”, „rele”, „nu-eu” ale sinelui trebuie să fie ținute departe de conștiință și împinse adânc în inconștientul „imuabil privat”. Deși nu a reprezentat un curent principal, această abordare a contribuit și direct și indirect la conceptualizările psihanalitice și munca dinamică cu patologii grave, conceptualizări ale dezvoltării și adâncirea înțelegerii tranzacțiilor inconștiente din câmpul transferențial-contratransferențial. Următoarea provocare cu impact asupra conceptualizării inconștientului a provenit chiar din interiorul perspectivei metapsihanalitice. Contributorii principali la această provocare au fost: Merton Gill, care a renunțat la perspectiva topografică (1963) și apoi la restul de metapsihologie (1976; 1994); și George Klein (1976). Ei au descris în final două teorii: (1) o teorie clinică bazată pe observație empirică nedisputabilă; și, (2) o teorie abstractă speculativă. Roy Schafer (1976) a propus un limbaj al acțiunii care încearcă să explice fenomene psihologice în formulări dinamice, folosind verbe și adverbe și nu substantive sau adjective. În plus, Schafer a susținut utilizarea limbii într-o manieră incluzivă a unor forțe motivaționale și
92
Made with FlippingBook Ebook Creator