AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ

Înapoi la Cuprins

Loewald a fost un alt teoretician care a contribuit semnificativ la dezvoltările ulterioare ale conceptului. A fost comparat cu Sullivan, Klein, Rado, Kohut (Cooper, 1988) și Winnicott (Chodorow, 2009), Fairbairn și Guntrip. Loewald, însă, s-a considerat el însuși un psiholog al Eului. În opera sa, Loewald a pus accent pe rolul relațiilor de obiect atât asupra formării psihice, cât și asupra schimbării produse prin analiză. Accentul său asupra interacțiunii din relațiile de obiect a adus în prim plan idei precum fuziune și neutralizare pulsională, neutralitate analitică și acțiune terapeutică. De exemplu, el a privit structura psihică a instinctelor și Seul ca avându-și originea în interacțiunea nou-născutului cu mediul său uman (mama) (Loewald, 1978). Această viziune este foarte apropiată de formulările anterioare ale lui Jacobson (1964). Instinctele erau văzute de către acești teoreticieni ca fiind produsul interacțiunii . Până la acest punct, Loewald era în sincronie mai mult cu analiști precum Fenichel, Jacobson (1964), Mahler, Stone (1951) și în contradicție cu analiști precum Hartmann (1939), Loewenstein (1953) și Kris (1956 a, b, c). Loewald, însă, a dus această direcție de gândire ceva mai departe, identificând interacțiunea ca aspect critic în internalizarea reprezentării subiective de sine și altul. El a mers și mai departe îndepărtându-se de sentimentul reificat de agent psihic, apărarea și conflictele inter/intra-sistemice. În schimb, el s-a concentrat pe natura interacțiunii cu mediul (uman), observând rolul pe care acesta „îl joacă în formarea, dezvoltarea și integritatea continuă a aparatului psihic” (1960, p. 16). Interacțiunea devine pentru Loewald nu doar sursa pulsiunilor (1960, 1971, 1978), ci un aspect central al proceselor inconștiente . Acest accent pe interacțiune ca fundament central al constructului minții a ghidat teoria lui Loewald cu privire la inconștient, bazându-se pe și modificând masiv aspectele adaptative și genetice ale metapsihologiei lui Freud, lăsând în același timp de izbeliște modelele structurale/topografice. El a crezut că „... în analiză... avem oportunități să observăm și să investigăm procese primitive, dar și mai avansate de interacțiune, adică, interacțiuni între pacient și analist care conduc la sau de la pașii de integrări și dezintegrări ale Eului” (1960, p.17). La fel ca în cazul lui Winnicott în Marea Britanie, Loewald și Jacobson în Statele Unite pot fi văzuți drept pionieri ai mișcării intersubiective . La începutul anilor 1970, experiențele cu oamenii din lumea copilului deveniseră indispensabile în conceptualizarea și dezvoltarea minții (Arlow și Brenner, 1964; Spitz, 1957; Mahler et al, 1975; Jacobson 1964). Aceste experiențe cu obiectele primare, prin gratificările și frustrările lor inevitabile, modelează și colorează dezvoltarea funcțiilor Eului copilului (inclusiv definirea de sine prin identificări), precum și canoanele morale/etice. În cadrul psihanalitic, aceste experiențe timpurii cu alții croiesc țesătura dorințelor și fricilor inconștiente , care pot produce treceri la act, actualizări transferențial-contratransferențiale, puneri în act și violări de limite (Lynch, Richards, Bachant 1997). De-a lungul anilor 1960 și 1970, Arlow a extins în continuare conceptul de fantasmă inconștientă al lui Freud. Deși Freud vedea fantasma inconștientă ca pe un derivat al dorinței inconștiente, Arlow o vede ca o formațiune de compromis ce conține toate componentele conflictului structural (Papiasvili, 1995). În această viziune, fantasma inconștientă organizează dorințele, pulsionale puternice, fricile, și impulsurile auto-punitive declanșate de sarcinile

94

Made with FlippingBook Ebook Creator