Înapoi la Cuprins
(Ferenczi, 1932, p. 91). Green (2008) consideră că Ferenczi, prin jurnalele sale, este precursorul psihanalizei moderne, iar Zimerman (2008), în al său Vocabular de psihanaliză contemporană , afirmă că Ferenczi considera că personalitatea analistului este un instrument de vindecare analitică. Atât Freud, cât și Fereczi, au fost fascinați de posibilitatea telepatiei. A fost păstrată tăcerea cu privire la aceste idei până când Theodor Reik a publicat Listening with the Third Ear [Ascultând cu a treia ureche] (1948). Reik a făcut un pas semnificativ în față către înțelegerea comunicării inconștiente, scriind că „Analistul aude nu doar ceea ce este în cuvinte; el aude și ceea ce cuvintele nu spun. El ascultă cu a treia ureche , auzind nu doar ceea ce vorbește pacientul, dar și propriile sale voci interioare, care apar din adâncurile propriului inconștient... Ceea ce este rostit nu este cel mai important lucru. Ne pare mai important să recunoaștem ceea ce discursul ascunde și tăcerea dezvăluie” (ibid., pp. 125- 126). El adăuga: „…planurile inconștiente nu sunt prinse direct. Mediumul este Eul, în care este introiectat inconștientul celeilalte persoane. Pentru a-l înțelege pe un altul, avem nevoie nu să simțim calea către mintea lui, ci să-l simțim inconștient în Eu” (ibid., p. 464) și a continuat: „Ceea ce am spus a fost că aceste impulsuri inconștiente din mintea cuiva induc impulsuri de același tip în celălalt, în acest caz în analist” (ibid., p. 468). Totuși, o importantă adăugare la înțelegerea comunicării inconștiente a fost făcută prin descoperirea mecanismul identificării proiective descris de Klein în 1946. Inițial concepută ca o fantasmă a pacientului, conceptul a fost dezvoltat ulterior de câțiva alți autori: Bion, Heimann, Racker și alții. Pacientul pune prin această fantasmă ceva ce nu este tolerat în sine însuși, în mintea analistului, prin aceasta eliberându-se temporar de acel aspect al personalității sale. Deși efectul este temporar, pacientul poate să se debaraseze apoi nu doar de conținutul, dar și de întreaga parte din sine, având ca rezultat o sărăcire, o golire, a propriei sale minți. În Attacks on Linking [Atacuri la legătură] (1959), Bion a dezvoltat conceptul în aspectul lui de comunicare între analist și pacient. Urmează un proces de interacțiune între două aparate psihice: o intenție a analizantului de a produce un efect asupra psihicului analistului. În „ Învățarea din experiență ” (1962), Bion a făcut încă un pas, propunând conceptul de identificare proiectivă realistă în care analistul este în realitate afectat de identificarea proiectivă a pacientului. Cu privire la această idee, Ogden scrie (1980, p. 517): „identificarea proiectivă este în mod inerent un concept ce are de-a face cu interfața dintre intrapsihic și interpersonal, adică, modurile în care fantasmele unei persoane sunt comunicate și pun presiune pe o altă persoană.” Merită subliniat faptul că, deși Klein a elaborat identificarea proiectivă ca fantasmă, în viziunea ei instinctele caută obiectul încă de la început. În acest mod, teoria ei conține deja germenul dezvoltării ulterioare de la Bion cu privire la aspectul de comunicare al identificării proiective. Există o cunoaștere instinctuală inerentă a obiectului iar instinctul îl caută. Lucrările lui Bion cu privire la funcția alfa, reverie, conținător-conținut și travaliul visului au schițat mecanismele inconștiente din mintea mamei, îmbogățindu-ne cunoștințele cu privire la rolul ei acesteia, precum și cele din mintea analistului, în contextul facilitării dezvoltării capacității de a gândi a bebelușului-pacientului, astfel încât să învețe din experiența sa. Ideile lui Bion au desenat harta interacțiunii dintre minți.
117
Made with FlippingBook Ebook Creator