Înapoi la Cuprins
acordajul empatic al analistului. Această construcție poate apărea, de asemenea, prin negocierea sensurilor și limbajului folosit pentru a le exprima (Barnà, 1990, 2007a). Urmărind cercetările lui Le Doux asupra interacțiunii implicite a sistemelor mnezice multiple în condiții de traumă acută la adulți, câteva studii longitudinale (Balbernie, 2001; Siegel, 1999; Schore, 2003, 2006, 2007, 2010) au continuat să extindă cunoașterea consecințelor neurologice ale experiențelor asociate cu atașamentul timpuriu la copii cu și fără istoric traumatic. În general, descoperirile au fost concordante cu afirmația lui Bowlby că atașamentul sigur accentuează reziliența, iar atașamentul nesigur scade reziliența la stres și la traumă de-a lungul vieții. Experiențele timpurii detrimentale, cu consecințe vătămare neurobiologică extinsă a sistemului limbic, care include cortexul orbitofrontal, îl poate face pe copil să dezvolte o gamă de probleme cognitive, emoționale și comportamentale, viciindu-i adaptarea în adolescență și la maturitate. Cortexul orbitofrontal este suprem în formularea hărții cognitiv-afective și relaționale fundamentale. Aceasta este, de asemenea, aria în care sunt înregistrate primele experiențe și amintiri emoționale asociate cu atașamentul (Siegel, 1999; Balbernie 2001). Mesajul cheie rezultat din studiile neuroștiințifice asupra dezvoltării creierului se referă la „conexiunile umane [care] modelează conexiunile neurale din care apare mintea” (Siegel 1999, p. 2). În timpul primilor trei ani de viață, trei circuite cortico-limbice de bază pentru autoreglarea afectului sunt activate și modelate de interacțiunea cu persoanele de îngrijire, astfel, furnizând bazele felului în care vor fi trăite și gestionate viitoarele emoții semnificative. În acest context, Schore (2003, 2007) a studiat, de asemenea, corelatele neurobiologice ale debutului timpuriu al disocierii la copiii care au fost observați că se acordează la structura ritmică a stărilor dereglate ale mamei lor atât de hiperexcitație, cât și de hipoexcitare disociativă. În limbajul teoriei atașamentului, tranzacțiile de atașament sunt imprimate în memoria implicit-procedurală, mediată de amigdală (nu de hipocamp, implicat în refulare și în simbolizarea inconștientă și subdezvoltat în primul an de viață), formând „modele operaționale” de durată de tipare codificate de reacție și strategii de coping ale reglării afectului la provocările mediului (Schore, 2000, p. 35). Când este activată, memoria procedurală generează anticiparea inconștientă a stării viitoare a minții. Conform lui Siegel, acest lucru are o relevanță particulară pentru trauma timpurie, deoarece „experiențele timpurii de spaimă și angoasă pot fi întipărite în circuitele creierului ca stări ale minții. În cazurile cronice, aceste stări pot deveni mai rapid activate (accesate) în viitor (și astfel devin) trăsături caracteristice ale individului” (Siegel, 1999, p. 33). Sinaptogeneza și mielinizarea axonului continuă în cortexul orbitofrontal mult timp în al doilea an de viață. După această perioadă de vârf neuroplasticitatea învățării emoționale dependente de experiență, „modele de operare” ale relațiilor tind să-și păstreze caracterul. Totuși, cortexul orbitofrontal tinde să rețină un grad remarcabil de neuroplasticitate de-a lungul vieții și este posibil pe această cale ca terapia psihanalitică de profunzime să poată avea un impact neurobiologic: „Psihoterapia intensivă poate fi văzută ca o reconstruire și restructurare pe termen lung a amintirilor și reacțiilor emoționale care au fost amprentate în sistemul limbic” (Andreasen, 2001, p. 331).
123
Made with FlippingBook Ebook Creator