Înapoi la Cuprins
III. Abc. Intersubiectivitatea ca dimensiune centrală a psihanalizei relaționale Perspectiva relațională a început să apară în psihanaliză în anii 1980 în Statele Unite, după publicarea lucrării lui Jay Greenberg și Stephen Mitchell (1983), Object Relations in Psychoanalytic Theory [Relații de obiect în teoria psihanalitică], ce a propus un model relațional-conflictual al minții, diferit de modelul pulsional-conflictual. Pe măsură ce teoria relațională s-a dezvoltat, printr-o sinteză a mai multor perspective compatibile cu un model relațional-conflictual (psihanaliza americană interpersonală, teoriile relațiilor de obiect în variantele lor kleiniană și britanică independentă, psihologiile sinelui post-kohutiane cu accente intersubiectiviste și altele), dezvoltarea și aplicarea teoriilor care pun accent pe dimensiunea intersubiectivă în psihanaliză și în dezvoltare a dobândit un rol central. Deoarece psihanaliza relațională este o perspectivă eterogenă, reprezentând o varietate de sinteze complementare și integrări, înțelegeri, accente și aplicații diferite ale teoriei intersubiectiviste pot fi regăsite la analiști care se identifică drept „relaționali”. Teoreticienii atașamentului, Grupul pentru Procesul Schimbării de la Boston și Jessica Benjamin (2004), urmându-l pe Winnicott, au subliniat aspectele legate de dezvoltare ale intersubiectivității, mai ales Benjamin punând accent pe recunoașterea reciprocă, ruptură și reparație și pe „terț” (Benjamin, 1988, 1995, 2004, 2013). Teoreticienii cu origini în tradiția interpersonală ( Stephen Mitchell, Anthony Bass, Phillip Bromberg, Donnel Stern și alții) au subliniat ireductibilitatea subiectivității unice a fiecărui participant care co-creează fiecare diadă, specificitatea câmpului de experiențe de transfer-contratransfer și a capacității de explorare a acestora și discernere a contribuției fiecăruia la punerile în scenă și la alte forme de dificultăți psihoterapeutice. Analiștii de formație relațională pun accent mai ales pe calitatea bidirecțională a câmpului de transfer-contratransfer, inclusiv în punerile în scenă. De exemplu, din perspectivă intersubiectivă, nu putem fi siguri că este corectă presupunerea că o punere în scenă sau o identificare proiectivă pornesc de la terapeut sau de la pacient, fără a cerceta cu mintea deschisă curenții de experiență care co-creează câmpul intersubiectiv al experienței care o generează. Pacient și analist, fiecare cu propria sa subiectivitate, experiență conștientă și inconștientă, se atrag unul pe altul cu întreaga lor gamă de resurse și limitări, pete oarbe și insighturi, pe care le-ar putea trăi în terapie. Teoria relațională, fundamental intersubiectivă în paradigma sa, încearcă să se acomodeze cu implicațiile pe care le are asupra travaliului analitic. Teoria și tehnica relațională au pus un accent puternic pe subiectivitatea ambilor participanți la proces. Terapiile analitice relaționale se concentrează pe contribuția subiectivității analistului la proces și pe modul în care experimentează pacientul această contribuție. De asemenea, pune accent pe felul în care analistul este implicat în punerile în scenă care dezvăluie și pacientului și analistului părți disociate ale experienței lor care nu au fost accesibile anterior recunoașterii și elaborării acelor puneri în scenă (Bromberg, 1998, 2006; Aron, 1996; Bass, 2003, Benjamin, 2004, 2013). Psihanaliza relațională pune accent pe dimensiunile mutuale ale procesului psihanalitic și pune în evidență ca fiind fundamentale pentru proces (Dupont, 1988) atât aspectul de reciprocitate, cât și asimetriile inerente procesului psihanalitic ( Lewis Aron , Irwin
178
Made with FlippingBook Ebook Creator