Înapoi la Cuprins
întru ființă de cei doi subiecți angajați în aventura psihanalitică, dimensiunea temporală a indivizilor este pierdută din vedere, descriind un fel de „modelări orizontale ale intersubiectivității” (Bohleber 2013. p. 812), un gel de concepție orizontală a inconștientului.
III. Bd. Intersubiectivitate – subiectivare, intersubiectivare Într-un cadru diferit, intersubiectivitatea este concepută ca un proces ce se desfășoară în timp. Dimensiunea temporală este captată prin termenul de „subiectivare” introdus în 1991 de Raymond Cahn pentru a indica procesul de a deveni subiect: acest proces este intersubiectiv ca natură datorită rolului crucial pe care îl joacă mediul-obiect chiar de la început (Cahn 1991, 1997, 2006). În ultimii ani, această terminologie – a deveni subiect, subiectivare, intersubiectivare – a avut o soartă bună, înlocuind în grupurile psihanalitice franceze (Wainrib 2012) și italiene (Bastianini 2014, Ruggiero 2015) sintagma mai comună folosită anterior, de „dezvoltare a sinelui”. III. Be. Intersubiectivitate – subiect și persoană Utilizările diferite ale termenilor derivați din „subiect” sau construiți în jurul acestuia, necesită o clarificare mai detaliată a semnificațiilor. La acest lucru se referă Stefano Bolognini când vorbește despre diferitele semnificații ale termenilor „interpsihic”, „intersubiectiv” și „interpersonal”. Bolognini (2008; 2014a; 2014b; 2015a; 2015b; 2016) diferențiază „interpsihic” de „intersubiectiv” și „interpersonal”: aceste trei concepte sunt în unele cazuri suprapuse și interschimbabile, dar în viziunea sa adesea ele diferă între ele. El descrie „subiectul” ca fiind ființa umană aflată în contact cu un nucleu al sinelui suficient de coerent, capabilă să-și experimenteze emoțiile cu un bun sentiment de continuitate a sinelui. Percepția de coezivitate a propriului sine poate opera și poate fi suficient de intensă, chiar dacă procesul de separare nu este complet și granițele interpersonale sunt încă slab definite (de exemplu, mulți artiști sunt puternic subiectivi, în ciuda unei slabe definiri – cel puțin parțiale – a granițelor lor ca persoane). O „persoană” este o ființă umană cu o identitate bine definită, cu granițe corporale și psihice foarte clare în reprezentarea sa de sine și cu o distincție psihică suficient de clară față de altul. O parte relevantă a activității sale bine diferențiate se poate dezvolta la nivel conștient, desigur cu toate problemele și apărările pe care le-a explorat psihanaliza; cu toate acestea, o persoană poate fi definită ca atare chiar dacă are un contact precar cu subiectivitatea sa, așa cum este descrisă în multe cazuri patologice. De aceea, „a fi subiect” nu este întotdeauna echivalent cu „a fi persoană” și viceversa: o condiție nu o exclude pe cealaltă, dar nici nu o garantează.
185
Made with FlippingBook Ebook Creator