AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DEPSIHANALIZĂ
TEORI ALE RELAȚILOR DE OBIECT
Lorem Ipsum
T R A N S F E R
SINE
C O N T R A T R A N S F E R
CONCEPTE DE CÂMP
ASOCIERE LIBERĂ
IDENTIFICARE PROIECTIVĂ
CONȚINERE
P U L S I U N I
PUNERE ÎN ACT
INCONȘTIENT
C O N F L C T
TEORIA COMUNICĂRI
PSIHOLOGIA EULUI
I
AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ
CUPRINS
CADRU (PSIHANALITIC).................................................................................................... 2 CONȚINERE: CONȚINĂTOR-CONȚINUT .................................................................... 24 CONTRATRANSFER .......................................................................................................... 37 INCONȘTIENT ..................................................................................................................... 72 INTERSUBIECTIVITATE ................................................................................................ 151 NACHTRÄGLICHKEIT ...................................................................................................... 227 PUNERE ÎN SCENĂ (ENACTMENT) ............................................................................ 262 SINE ...................................................................................................................................... 282 TEORIA COMUNICĂRII ................................................................................................. 357 TEORII A LE RELAȚIILOR DE OBIECT (TRO) ........................................................ 369 TRANSFER.......................................................................................................................... 452
Înapoi la Cuprins
CADRU (PSIHANALITIC) Definiție tri-regională Consultanți Inter-Regionali: Joan Schachter (Europa), Jon Tabakin (America de Nord), Thais Blucher (America Latină) Co-Președinte Coordonator Inter-Regional: Arne Jemstedt (Europa) ______
Tradus în limba română prin grija Societății Române de Psihanaliză Traducător: Daniela Andronache Coordonator: María Inés Nieto
I. DEFINIȚIE
Condițiile stabile necesare pentru realizarea investigării și transformării fenomenelor psihice, în particular a celor ce privesc inconștientul, într-un mediu terapeutic specific. Conceptul de cadru psihanalitic a fost unul implicit încă de la începutul dezvoltării de către Freud a psihanalizei ca metodă de cercetare și tratament, așa cum apare subliniat în articolele lui despre tehnică (1912, 1913). Deși, din diferite motive, au fost făcute diferite modificări cadrului extern propus de Freud (șase ședințe pe săptămână la aceeași oră în fiecare zi), dezvoltarea și elaborarea conceptului a avut loc predominant în raport cu semnificațiile inconștiente ale cadrului, atât pentru analist, cât și pentru pacient și, în special, în lucrul cu pacienții borderline și cu cei la care este greu de ajuns, dar și în relație cu cadrul intern al analistului, denumit și „atitudine analitică a analistului” (Schafer 1993). Când vorbim despre „cadrul analitic”, ne referim la condițiile de lucru specifice, exclusive, necesare pentru realizarea procesului analitic. Alte tratamente, inclusiv psihoterapia psihanalitică, au propriile lor cadre de lucru, chiar dacă folosesc unele elemente din cadrul analitic. Cadrul va include atât condițiile externe, cât și pe cele interne. Primele sunt stabilite în termeni de timp și de spațiu, iar cele din urmă privesc starea mentală necesară pentru a realiza munca analitică, ce constă în mod fundamental la pacient în păstrarea minții deschise prin respectarea regulii asocierii libere, iar la analist prin atenția egal suspendată și menținerea atitudinii de neutralitate și de abstinență. Deși cadrul intern este de obicei asociat analistului, el poate fi aplicat și pacientului. „Cadrul intern” al pacientului poate să nu fie evident de la început și să fie dezvoltat pe parcursul consultațiilor. Cadrul extern este numit de către unii analiști „pact” sau „contract” survenit între analist și pacient (Etchegoyen, 1991).
2
Înapoi la Cuprins
Pacientul și analistul au roluri complementare, dar asimetrice, revenindu-le atitudini și sarcini specifice, atât în cadrul extern, cât și în cel intern. Este important să subliniem că cele două aspecte ale cadrului, extern și intern, se influențează unul pe celălalt. Pacientul va trebui să accepte condițiile cadrului și să vrea să colaboreze cât mai bine cu putință pentru a le îndeplini. Analistul va trebui și el să fie de acord să respecte aceste condiții. Orice eșec al pacientului de a respecta condițiile cadrului va fi supus analizei și, astfel, devine parte a procesului analitic. Totuși, pacientul aduce și el în cadru propriul său punct de vedere, sub influența fantasmelor sale inconștiente, care vor fi interpretate de către analist. Analistul va trebui, de asemenea, să țină cont de orice observații ale pacientului cu privire la greșelile sale (Rosenfeld 1987; Limentani, 1966). Ferenczi a promovat o mai mare elasticitate în tehnică; el a considerat că păstrarea cadrului clasic în tratamentul pacienților mai grav bolnavi ar pune în pericol evoluția și continuarea terapiei. Ferenczi (1928, 1955) a introdus ideea de „tact”, conform căreia analiștii își pot modifica tehnica în mod corespunzător cu fiecare pacient, pentru a facilita progresul analizei. Totuși, acest lucru nu înseamnă că analiștii pot face orice vor ei în cabinet. Ferenczi a făcut distincția dintre conceptul de tact analitic și cel de amabilitate. El a formulat cea de a doua regulă fundamentală a psihanalizei , conform căreia cine vrea să-i analizeze pe alții, trebuie să se supună mai întâi el însuși unei analize. În acest fel, credea Ferenczi, diferențele tehnice dintre analiști ar putea să dispară. José Bleger (1967) a fost probabil primul analist care a realizat un studiu sistematic cu privire la cadru și a descris, conform lui Gitelson (1952), situația analitică drept totalitatea fenomenelor care au loc în relația analist-pacient. El analizează această situație după dimensiunile: 1. proces - fenomene ce pot fi studiate, analizate și interpretate și 2. cadru [sp. encuadre] - un non-proces, în sensul că este compus dintr-o serie de constante la interiorul cărora se poate desfășura procesul. Conform lui Bleger, atunci când pacientul se întâlnește cu cadrul propus de analist – cadrul normal ideal – nu sunt ușor de detectat fantasmele inconștiente subliminale care rămân mute; ele nu vor ieși la suprafață până când nu apare o încălcare de cadru. Pentru Bleger, fantasma predominantă inconștientă a pacientului este aceea conform căreia cadrul este locul unde se află corpul său în fuziune cu corpul matern primar. Deci, este cadrul analistului , care funcționează ca și conținător pentru cadrul mut al pacientului , care implică „partea psihotică a personalității” acestuia. Adică, spune Bleger prin aceasta, este locul unde evoluează Eul primitiv nediferențiat din relația simbiotică cu corpul mamei. Meltzer (1967), discutând despre ceea ce numește el „istoria naturală a procesului analitic” (1967, p. 10), face diferența între două aspecte tehnice. Unul este așa-numita „consolidare a transferului”, iar celălalt se referă la „crearea cadrului”. El distinge aceste două concepte, punând accent pe faptul că oricât de importantă este interpretarea în „cură” și dezvoltarea „insightului”, principala sarcină a analistului nu este aceasta, ci stabilirea și menținerea procesului analitic. Aceasta se realizează, conform lui Meltzer, prin „crearea cadrului”, sarcină constantă în care își găsesc expresia procesele de transfer din mintea pacientului.
3
Înapoi la Cuprins
Conceptul de cadru al lui Bion este în acord cu cel al lui Freud, respectiv cu ideea acestuia că „analiza trebuie condusă într-o atmosferă de deprivare”, astfel încât „în niciun moment nu trebuie, nici analistul, nici analizandul, să piardă sentimentul de izolare în relația intimă a analizei” (Bion, 1963, p. 15). Conceptul lui Bion de spațiu analitic se alătură celui de intimitate și izolare. Crearea a unui cadru intim, dar abstinent, este necesară pentru ca atmosfera evocată să fie una în care realitatea de dincolo de fenomene, care este fără formă, „O”, să poată fi trăită și să „devină”, nu să fie cunoscută doar intelectual (1965, p. 153). Cadrul este organizat în jurul conceptului lui Bion de „transformări”, în care poate fi facilitată apariția sentimentului de adevăr emoțional absolut – adică o schimbare de formă – adesea înțeles ca fiind acele părți nenăscute ale sentimentului de trezire la viață. Unele articole recente cu privire la cadru, corelează aspectele temporal și spațial ale cadrului extern cu cadrul intern al analistului, pentru a discuta modalitățile în care cadrul reprezintă cel mai timpuriu nivel de conținere și de prezență maternă. Multe dintre aceste articole despre cadru continuă viziunea lui Bleger care a pus accent pe semnificațiile inconștiente ale cadrului atât pentru analist, cât și pentru pacient, folosind conceptul lui Bion de conținător/conținut al relațiilor de obiect și conceptul lui Baranger de câmp analitic. (Barangers, 2008, Civitarese, 2008, Churcher, 2005, Green, 2006).
II. CADRU EXTERN
Spațiul : divanul . Freud a făcut următoarele recomandări: „el îi invită [pe pacienți] să se întindă într-o poziție confortabilă pe sofa, în timp ce el însuși șade pe un scaun în spatele lor, în afara câmpului lor vizual”. (Freud 1904, p. 250). Sunt mai multe motive pentru care Freud a făcut această sugestie. Motive istorice: în cazurile clinice din Studii asupra isteriei , Freud observă că pacienții pe care îi consultă adesea se întind pe o sofa sau pe un divan și că preferă să rămână în această poziție, în special atunci când își închid ochii ca să vorbească despre tulburările lor. Mai târziu, el adaugă un motiv subiectiv al evitării poziției față în față: sentimentul de disconfort și lipsire de libertate pe care îl are atunci când este observat de către pacient. Dar identifică și alte motive: „[…] [pacientul] este scutit de fiecare mișcare musculară și impresie senzorială ce i-ar putea distrage atenția de la propria sa activitate mentală” (Freud, 1904, p. 250). Iar pentru analist: „Deoarece, în timp ce îl ascult pe pacient, și eu mă las prins de curentul gândurilor mele inconștiente, nu doresc ca expresiile feței mele să dea pacientului material de interpretare sau să-l influențeze în ceea ce-mi spune.” (Freud, 1913, p. 134) După o sută de ani, experiența acumulată ne permite să considerăm valide aceste recomandări. Utilizarea divanului facilitează concentrarea pacientului pe activitatea sa mentală, implicit, permițând regresia psihică, ceea ce permite exprimarea fantasmelor și conflictelor inconștiente în lanțul de asociații. Winnicott (1955) a înțeles cadrul analitic drept asigurarea acelor condiții în care se evidențiază tulburările de dezvoltare ce apar din eșecurile în dezvoltare și în care
4
Înapoi la Cuprins
traumele pot fi exprimate, cunoscute și interpretate, astfel încât să permită progresul în dezvoltare. (Vezi mai jos, Cadru și regresie ). Timpul. Acesta constă din ședințe cu durata de 45 sau 50 de minute, frecvența mare a ședințelor, între 3 și 5 pe săptămână și, cu toate că durata întregului tratament este dificil de stabilit, fiecare pacient având nevoie de o perioadă specifică, se știe că de obicei presupune mulți ani de lucru. Pe măsură ce înțelegerea vieții psihice a avansat, în particular a nivelurilor primitive și psihotice ale pacienților, durata psihanalizei a devenit tot mai lungă. În zilele noastre există o polemică privitoare la frecvența ședințelor. Pentru unii analiști, numărul de ședințe este irelevant, pentru alții este important. Cei dintâi consideră că ceea ce contează sunt atitudinea și funcția analitică a analistului sau „cadrul intern”. Alți analiști consideră că, pentru a dezvolta funcția analitică și un cadru analitic adecvat cu privire la un pacient anume, este necesară o relație intensă și că o frecvență crescută a ședințelor este un factor esențial. Ei consideră, de asemenea, că acest lucru este esențial pentru pacient, pentru ca acesta să poată să-și exploreze prin asociere liberă cele mai profunde niveluri și, mai ales, să elaboreze interpretările analistului. Cu privire la frecvența ședințelor, Freud a zis: „Eu lucrez cu pacienții mei în fiecare zi, cu excepția duminicilor și a sărbătorilor publice – adică, de regulă, șase zile pe săptămână. Pentru cazurile ușoare sau pentru continuarea unui tratament care deja a avansat mult, trei zile pe săptămână vor fi suficiente. Orice alte restrângeri ale timpului nu aduc niciun avantaj, nici pentru medic, nici pentru pacient […]. Când orele de lucru sunt mai puțin frecvente, există riscul de a nu fi capabil să ții pasul cu viața reală a pacientului și ca tratamentul să piardă contactul cu prezentul și să fie forțat la deviații.” (Freud 1913 SE: 12, p. 127). Deși frecvența crescută a ședințelor nu este o condiție suficientă, pentru mulți analiști aceasta este un factor necesar. Totuși, ea trebuie să fie acompaniată de alte elemente ale metodei psihanalitice: atenția la transfer și contratransfer, inclusiv la nivelurile primitive și psihotice, atât ale pacientului, cât și ale analistului, împreună cu interpretarea oferită de analist. Alte condiții externe. Cabinetul analistului are caracteristici specifice (mobilierul, decorațiunile, atmosfera camerei, etc.) care prezintă ceva din personalitatea analistului. Corpul analistului este și el parte din cadru. Enid Balint (1973), scriind despre analiza femeilor de către analiști femei, sugera că pentru pacientă, la nivel inconștient, cabinetul analistului capătă semnificația pântecului mamei. Lemma (2014), continuând ideile lui Bleger, a dezvoltat conceptualizarea „cadrului încorporat”, în particular la pacienții cu transfer simbiotic. Ea a arătat în ce mod acționează prezența fizică a analistului ca stimul puternic în lumea internă a pacientului și că orice schimbare a corpului analistului este resimțită ca fiind profund destabilizatoare. Alte componente ale „contractului”, precum plățile și perioadele de vacanță, de asemenea, trebuie să fie incluse ca părți ale cadrului extern. Cu privire la plăți, și mai ales în zilele noastre, pacientul s-ar putea să aibă nevoie de susținerea unor organizații, ceea ce, inevitabil, implică prezența unei terțe părți, element care trebui avut în vedere în contractul inițial. A treia parte variază în funcție de țară: poate fi sistemul național de sănătate, o companie de asigurări de sănătate sau clinica psihanalitică a unui institut, în cazul candidaților.
5
Înapoi la Cuprins
III. CADRU INTERN
Cu privire la cadrul intern al analistului , găsim principalele idei în lucrările lui Freud. Cadrul intern este acea stare a minții de a „nu-ți direcționa observația către nimic în particular” și de a menține aceeași „atenție egal suspendată […] în fața a tot ceea ce auzi” […]; „regula de a acorda atenție egală față de orice este replica necesară față de cererea adresată pacientului de a comunica tot ceea ce îi vine în minte”. Mai mult, analistul „ar trebui să-și rețină toate influențele conștiente prin capacitatea sa de a fi prezent și să se ofere pe sine complet „memoriei inconștiente” […]. Pur și simplu, trebuie să asculte și să nu-i piese dacă îi rămâne ceva în minte” (Freud, 1912, pp. 111-112). Aceste idei sunt încă valide, dar au fost mult aprofundate, mai ales în elaborările lui Bion cu privire la reverie . Bion definește reveria ca fiind „acea stare a minții în care aceasta este deschisă să primească orice obiecte dinspre obiectul iubit și în care este capabilă să primească identificările proiective ale copilului foarte mic [ale pacientului], indiferent dacă ele sunt resimțite de către copil [pacient] ca fiind bune sau rele” (Bion, 1962, p. 36). Alte componente importante ale cadrului intern sunt neutralitatea și abstinența. Laplanche & Pontalis definesc neutralitatea , ca pe atitudinea analistului de a încerca să fie „neutru cu privire la valorile religioase, etice și sociale […], neutru și față de manifestările transferului” și neutru pentru că „nu trebuie, a priori, să asculte în mod special anumite părți ale discursului pacientului sau să citească semnificații particulare în acesta, conform preconcepțiilor sale teoretice” (Laplanche & Pontalis, 1973, p. 271). Anna Freud a definit neutralitatea ca fiind necesitatea ca analistul să rămână echidistant față de Eul, Supraeul și Seul pacientului (1936). Laplanche & Pontalis definesc abstinența după cum urmează: analistul „trebuie să refuze din principiu să satisfacă cererile pacientului și să îndeplinească rolurile pe care pacientul tinde să i le impună” (1973, p. 2). Freud a semnalat pericolele zelului terapeutic în articolele sale de tehnică scrise între 1911 și 1915 și este renumită metafora analistului care operează ca un chirurg. Această comparație a deschis, însă, calea către interpretări eronate și critici, atunci când este luată la propriu (ca și ideea analistului tăcut). Rycroft (1985) a subliniat faptul că analistul nu trebuie doar să dea interpretări „corecte”, ci, foarte important, el trebuie să asigure relația specială cu pacientul său în cadrul căreia să se poată desfășura procesul analitic. Aron (2001) subliniază faptul că interacțiunea în analiză este asimetrică. O asimetrie este aceea că, deși ambii participanți vor eșua în încercarea de a menține cadrul, este responsabilitatea analistului să reașeze cadrul prin analiza eșecurilor. Aceasta pare a fi o problemă atât etică, cât și metapsihologică, ce ține de datoria și de funcția analistului. Neutralitatea și abstinența stau la baza dimensiunii etice a atitudinii analistului față de pacienți și față de munca sa. Fără o internalizare autentică a acestor capacități, nevoile narcisice ale analistului pot duce la exploatarea vulnerabilității pacientului. Studiile cu privire la
6
Înapoi la Cuprins
încălcările etice (Gabbard & Celenza, 2003) au atras atenția asupra importanței și semnificației abstinenței analitice și a nevoii permanente ca analistul să-și monitorizeze contratransferul. Cu toate că de obicei cadrul intern se referă la analist, totuși nu există niciun motiv să nu fie luat în considerare și cu privire la pacient. Specificitatea situației analitice constă în voința pacientului de a permite libera exprimare a afectelor, conflictelor și fantasmelor inconștiente și responsivitatea analistului de a o surprinde. Pentru ca pacientul să-și poată exprima fantasemele inconștiente, el are nevoie de o anumită stare mentală, care nu este ușor de atins, pentru a accepta angajamentul de a încerca să respecte asocierea liberă. Conform lui Freud, această regulă fundamentală constă în faptul că pacientul nu trebuie „să se rețină de la nicio reflecție conștientă și să se abandoneze într-o stare de concentrare liniștită, să urmărească ideile care îi apar spontan (involuntar) […] chiar dacă sunt dezagreabile, prea fără sens, prea neimportante sau irelevante” (Freud, 1924, p. 195). Mulți alți analiști au explorat și și-au dezvoltat gândirea despre „atitudinea analitică”, după conceptul de conținere și de mediu facilitator al lui Winnicott (Winnicott, 1965, Klauber, 1981, Bollas, 1987, Parsons, 2014), conform căruia analistul se oferă pe sine ca obiect pentru a fi folosit de către pacient. Acest câmp expandat al înțelegerii procesului analitic include transferul și contratransferul și răspunsul afectiv al analistului (King, 1978). J. Sandler (1976) a descris conceptul de rol al „responsivității” analistului, care se referă la capacitatea analistului de a se identifica inconștient cu un obiect intern ce aparține pacientului și de a se angaja într-o punere în scenă în ședință. Abia ulterior analistul devine conștient de ceea ce se petrece și este capabil abia atunci să formuleze o interpretare cu privire la semnificația fantasmatică a ceea ce s-a întâmplat. Acest tip de punere în scenă poate implica corpul analistului, din perspectiva comportamentului sau a unei reacții corporale particulare. În psihanaliza italiană (de exemplu, Bolognini, Bonaminio, Chianese, Civitarese, Ferro), urmărind ideile lui Winnicott și Bion, a avut loc o dezvoltare a gândirii cu privire la diferitele elemente ale atitudinii analitice a analistului, extinzând înțelegerea conceptelor de contratransfer și construcție, cu accent pe „persoana analistului”, inclusiv pe corpul său. Bolognini a explorat subiectul empatiei psihanalitice (2004), pe care el o localizează în momentele de contact emoțional profund și de insight, care apar între analist și pacient în ședință: „o combinație fericită de emoție, imaginație și reflecție, care ne-a dat posibilitatea, atât pacientului, cât și mie, să înțelegem pe deplin ce se întâmplă.” (2004, p. 13). Descrierea cadranelor cadrului propusă de Antonino Ferro a contribuit la extinderea conceptului de cadru (1998). Acestea sunt cele patru definiții principale ale cadrului care, deși pun în evidență semnificații prevalent diferite, se combină între ele, constituind cadrul ca întreg. Primul cadran este cadrul de reguli formale (divanul, frecvența, plățile și așa mai departe). Al doilea include starea mentală a analistului, care, după Ferro, variază în funcție de identificările proiective ale pacientului și este o condiție cheie pentru evoluția analizei. Al treilea cadran se referă la cadru ca scop și vede încălcările cadrului de către analizant ca fiind încercări ale acestuia de a comunica, în special în cazul pacienților mai grav bolnavi. Aici Ferro pune accent pe o perspectivă diferită de cea tradițională; el consideră că transgresarea regulilor constituie un mod de comunicare, mai degrabă decât manifestarea unei puneri în act (Limentani, 1966, a
7
Înapoi la Cuprins
subliniat și el această idee a înțelegerii punerii în act drept comunicare). În sfârșit, cadranul include ieșirile din cadru ale analistului, conform ideilor lui Jose Bleger.
IV. CADRU ȘI REGRESIE
Conceptul de regresie este o chestiune controversată. Pentru unii analiști, care urmează tradiția psihologiei Eului, cadrul este o condiție prin care „imutabilitatea unui mediu pasiv constant îl forțează [pe pacient] să se adapteze, adică să regreseze la niveluri infantile” (Macalpine, 1950, p. 525), permițând analiza nevrozei de transfer. Dimpotrivă, Winnicott avansează opinia că aspectele pozitive ale cadrului analitic asigură un mediu facilitator și conținător și acesta permite regresia. Accentul cade pe mediul reactiv activ, în care cadrul reprezintă aspectele atitudinale ale analistului. Winnicott subliniază importanța vitală a cadrului ca agent terapeutic în sine, pentru acei pacienți a căror tulburare în dezvoltare a dus la formarea unui sine fals (1955). Acești pacienți au nevoie de o regresie profundă în tratamentul analitic, unde cadrul fizic și prezența vie a analistului oferă mediul facilitator necesar pentru dezvoltarea sănătoasă, astfel ca sinele (adevărat) să crească; reținerea interpretărilor premature face parte din adaptarea pe care trebuie să o facă analistul. Melanie Klein (1952, p. 55) a definit spațiul terapeutic ca pe un spațiu dominat de transfer, a considerat „situația totală” a interacțiunii dintre analizant și analist, unde interpretarea este văzută drept principalul instrument al analistului în interacțiunea cu pacientul. Klein căuta să conceapă, aliindu-se cu Freud, un spațiu obiectiv, spațiul analitic, în care proiecția obiectelor și bune și rele – precum și a unor părți din Eu – este liberă să apară în timpul tratamentului analitic. Winnicot a descris un tip diferit de cadru față de cel identificat de Klein. Acolo unde Klein caută obiectivitatea în spațiu terapeutic, Winnicott urmărește un spațiu cu totul diferit, care prin „încredere” creează o atmosferă ce facilitează subiectivitatea analizantului – subiectivitate prin care spațiul se conformează sentimentului individual al pacientului de a fi și caută să nu-l tulbure. „Cadrul analizei reproduce tehnicile materne primare și pe cele mai timpurii. Invită la regresie din cauza siguranței lui” (Winnicott 1955, p. 286). Teza lui Winnicott este că la unii pacienți există o stare primitivă de „neintegrare”, care necesită regresia la stadiile mai timpurii de dezvoltare. Prin această regresie, analizantul își poate confrunta distorsiunile și fixațiile de dezvoltare, pentru a găsi alte soluții, analistul creând un mediu sigur și sensibil. Astfel, există „oferirea unui cadru care induce încredere” (Winnicott, 1954, p. 287) analizantului, permițând „regresia pacientului la dependență” (ibid), o dependență sănătoasă care poate apoi să reinițieze procesele de dezvoltare timpurii. O paralelă interesantă poate fi făcută cu conceptul lui Laplanche de „transfer golit”, care, de asemenea, duce la regresia la originile dorințelor enigmatice ale primelor persoane de îngrijire (Laplanche, 1997, 2010).
8
Înapoi la Cuprins
Alți analiști, precum Etchegoyen (1986), consideră că în psihanaliză cadrul nu a fost conceput ca să producă regresia, ci ca să o descopere și să o conțină. În metapsihologia kleiniană regresia este considerată mai degrabă ca o formă de „retragere psihică” (Steiner, 1993); regresia nu este produsul cadrului, ci patologia pacientului pusă în evidență prin condițiile de lucru specifice oferite de cadrul analitic.
V. CADRU ȘI PARAMETRII CADRULUI
În această definiție cadrul este descris ca fiind standardul necesar pentru a realiza un proces psihanalitic. Totuși, există unele controverse care implică și alte elemente ale cadrului. În general, acești parametri sunt considerați justificați atunci când este vorba despre pacienți cu psihopatologie gravă, care ar putea să nu tolereze condițiile standard. Eissler (1953, p. 110) a definit pentru prima dată termenul de parametru în psihanaliză: „deviația, atât cantitativă cât și calitativă, de la tehnica modelului de bază, care necesită interpretare, ca instrument exclusiv”. Această modificare trebuie să fie temporară și va dispărea, revenind la tehnica standard cât mai curând posibil. Deși Eissler se referă în principal la utilizarea altor intervenții în locul interpretării, termenul de parametru este considerat în sens larg (au fost folosiți și alți termeni, precum variație de tehnică , Loewenstein, 1982), referindu- se la orice modificare a elementelor metodei psihanalitice, conform căreia cadrul standard presupune o anumită frecvență a ședințelor, folosirea divanului și o anumită durată a terapiei (a ședinței și a întregului proces). Unii analiști consideră că este necesar să introducă anumite variații ale cadrului atunci când tratează pacienți cu patologie severă, cum ar fi pacienții borderline și psihotici. Este și cazul lui Kernberg, care afirmă că „personalitățile borderline nu tolerează regresia din tratamentul psihanalitic (Kernberg 1968, p. 601); cu toate acestea, el nu pretinde că tehnica sa ar trebui să fie considerată psihanaliză, ci o psihoterapie psihanalitică. Alți analiști, dimpotrivă, nu modifică elementele standard ale cadrului pentru acești pacienți; pentru ei, metoda standard este atât necesară, cât și posibilă (H. Rosenfeld, 1978). Această diferență de abordare reflectă viziuni teoretice diferite cu privire la psihopatologie și, în unele cazuri, se referă la diferite tipuri ale acestei psihopatologii. Alți psihanaliști, precum Krejci (2009) și, în teoria mentalizării pe care au propus-o, Bateman și Fonagy, (2013) sugerează, la rândul lor, că pacienții cu tulburare borderline severă, care pun în act în mod extrem, au nevoie modificări de cadru pentru ca tratamentul să aibă loc.
9
Înapoi la Cuprins
VI. DEZVOLTĂRI ULTERIOARE ALE CONCEPTULUI DE CADRU
Unii autori fac diferența între „cadru” și „setting”; primul termen ar fi cadrul oferit de analist, în care se poate desfășura procesul analitic, privit mai degrabă ca o ramă de tablou (Milner 1952a), în timp ce setting se referă la procesul propriu-zis. Milner considera cadrul ca fiind esențial pentru demarcarea a ceea ce este înăuntru, de ceea ce este în afară; cadrul arată „că ceea ce este înăuntru trebuie să fie perceput și interpretat în mod diferit de ceea ce este în afară”. Cadrul „marchează o arie în care ceea ce este perceput trebuie să fie luat ca simbol, ca metaforă, nu literalmente” (1952b, p. 80-81). Rycroft (1958) și Heimann (1957) s-au referit la „figură și teren”, în loc de cadru. Iar alți autori folosesc termenii „cadru” și „setting” ca sinonime. Experimentele lui Lacan cu privire la aspectele temporale ale cadrului au generat reflecții serioase asupra implicațiilor clinice și teoretice ale cadrului clasic (1958-1997). O altă inovație a lui Lacan a fost postulatul lui conform căruia analistul este un subiect-care-se- presupune-că-știe. Această noțiune respectă asimetria intersubiectivă imediată necesară în relația analitică și reflecta atitudinea lui ironică față de pretențiile normative ale acelor analiști care se văd pe ei înșiși ca pe niște încarnări ale unor Euri sănătoase ale pacienților lor. Din acest punct de vedere, cadrul clasic este, în mod inerent, paradoxal. Nu este „autoritar” per se , ci mai degrabă permite ca această proiecție imaginară a pacientului să fie tolerată și gradual dezabuzată prin travaliul interpretativ (1947-1997,1945-1966). Aulagnier, într-o serie de texte încă netraduse (1968, 1969, 1970, 1977), analizează suprapunerile repetate inevitabile ale subiectului cu proiecțiile altora. Ea arată că injoncțiunea „de a spune că totul provine de la minte poate avea efectul plasării pacientului într-o stare de submisivitate absolută, al transformării lui într-un robot vorbitor.” În acest mod, și în altele, ea a analizat alienarea potențială perpetuată de aplicarea negândită a cadrului. În concepția ei cu privire la inevitabila „violență a interpretării”, ea a așezat îngrijitorul primar și analistul în aceeași poziție paradoxală a riscului interpretării „excesive”, a notei de avertizare care i-a făcut pe analiștii de limbă franceză de pe ambele maluri ale Atlanticului să-și exprime rezervele cu privire la utilizarea necritică a contratransferului în înțelegerea pacienților. Autorii francezi au fost deosebit de sensibili la potențialul inerent „seductiv” – atât necesar, cât și abuziv – care este parte a cadrului analitic. Donnet (2001) face diferența dintre locul analitic și situația analitică: „locul analitic conține ansamblul a ceea ce constituie oferta unei analize; include munca analistului”, în timp ce „situația analitică este un rezultat întâmplător al unei întâlniri suficient de adecvate între pacient și situația în care se află” (p. 138). Cele două surse principale ale teoretizării curente specifice cu privire la cadru sunt Winnicott (1955) și Bleger (1967). Unii autori se referă și la Barangers (1983) care folosește teoria câmpului, perspectivă din care situația analitică este privită ca o co-creație; cei doi membri ai perechii analitice sunt legați inextricabil între ei, niciunul neputând fi înțeles fără
10
Înapoi la Cuprins
celălalt. Câmpul analitic este configurat ca o fantasmă inconștientă a cuplului analitic, care va fi abordată ca atare pe parcursul întregii analize. Articolul revoluționar al lui André Green The Analyst, Symbolisation, and Absence in the Analytic Setting [Analistul, simbolizarea și absența în cadrul analitic] (1975) a fost dedicat memoriei lui Winnicott, autor a cărui operă a fost introdusă de Green în Franța. În lectura pe care o dă Green operei lui Winnicott, cadrul și calitatea lui specifică de prezență analitică reprezintă „mediul” zilei prezente, cu rol de facilitare sau de depășire a capacității pacientului de a avea experiențe într-un spațiu tranzițional și de gândire creativă. Gândirea este înțeleasă aici în sensul gândurilor non-halucinatorii, non-proiective, subiectivate ca parte a sinelui. Într- o extensie a acestei deschideri teoretice, opera lui René Roussillon a pus accent pe calitatea de squiggle (engl. mâzgăleală): „cadrul poate deveni o invitație adresată pacientului de a participa, într-o arie/uncâmp comun de joacă sau de co-gândire, în care pacientul poate răspunde în propria sa manieră” (Roussillon, 1995), cu consecința de a fi „susținut” sau interpretat de către analist. Analistul și cadrul său devin un „medium maleabil” din perspectiva utilizării obiectului (1988, 1997, 2013). VI. A. Contribuții și dezvoltări specifice Americii de Nord O direcție de expansiune influentă a tradiției freudiene, cu accent pe situația/cadrul psihanalitic privit ca participare activă și dinamică la procesul psihanalitic, poate fi găsită în scrierile lui Stone, Modell și Spruiell. În monografia sa clasică, dar la vremea ei revoluționară, intitulată The Psychoanalytic Situation [Situația psihanalitică] (Stone, 1961), și în lucrarea care a continuat-o, The Psychoanalytic Situation and Transference [Situația psihanalitică și transferul] (Stone, 1967), Stone a prezentat conceptul de cadru psihanalitic ca fiind organic conectat cu dinamicile „câmpului de forță/forțe”, pe care îl generează (1967, p. 3). Din această perspectivă, cadrul declanșează un set de iluzii sub forma transferurilor arhaice, precum și a celor relativ mature, și o inversare între diferite temporalități. Robert Langs (1984) a scris despre cadrul clasic ideal pe care îl considera o stipulație structurală, care definește câmpul bipersonal, în care comunicările inconștiente ale pacientului pot emerge în siguranță (și se pot intersecta cu cele ale analistului). În abordarea sa „comunicativă”, „stabilirea, gestionarea, corectarea și analiza încălcărilor de cadru constituie un grup major de intervenții relativ nerecunoscute și consecvent cruciale” (Langs, 1979, p. 12). Expunerea sa bogată a multiplelor fațete ale comunicării inconștiente proiectiv-introiective din câmpul bipersonal multivectorial, cărora „cadrul stabilit clar și susținut” le permite apariția – o legătură cu capacitatea de a avea experiențe într-un spațiu tranzițional cu proprietățile ei dinamice emergente și contribuția analistului la transferul pacientului – conține multe elemente fundamentale ale dezvoltărilor contemporane, fie ele recunoscute sau nu. Arnold Modell (1988, 1989) lărgește tradiția explorării în profunzime a forțelor dinamice intrapsihice și dinamic relaționale ce emană din locul central al cadrului psihanalitic ca și „conținător al unor multiple niveluri de realitate” (Modell 1989, p. 9), din perspectiva schimbării obiectivelor tratamentului (Modell, 1988). În această viziune, cadrul ca atare are
11
Înapoi la Cuprins
calitatea de legătură între analizant și analist și reprezintă fundația dinamică a tratamentului psihanalitic. Urmând și extinzând accentul pus de Spruiell (1983) pe semnificația „regulilor jocului”, „regulilor de bază” și a „cadrului” la Langs (1979, 1984) și pe analogia lui Milner cu rama unui tablou (1952), Modell (1988) consideră „cadrul” nu doar ca o constrângere (Bleger, 1967), dar și ca o „includere a unei realități separate” (Modell, 1988, p. 585) și intuiția unui unic „aranjament contractual, precum și comunicativ, între cei doi participanți” (ibidem), care generează iluzia transferului, într-un mod analog creației iluziei într-o piesă de teatru (vezi și J. McDougall, 1986). Acordarea la cadrul propriu-zis, conceput în sens larg dinamic, continuă să evolueze în teoria contemporană nord-americană, prin abordările bioniene și ale teoriei câmpurilor (Goldberg, 2009; Peltz și Goldberg, 2013), în școlile interpersonale (Levenson, 1987; Stern, 2009) sau relaționale (Aron, 2001; Bass, 2007 și alții). Hoffman (2001), de exemplu, pe urmele lui Gill și alăturându-se lui Mitchell și grupului relațional, a scris despre inversarea între ritual și spontaneitate. El s-a preocupat de necesitatea impunerii regulilor și de suspendarea regulilor. Jose Bleger a fost citit doar relativ recent în psihanaliza nord-americană, dar Racker (1968) a fost tradus devreme și a avut influență asupra studiilor de factură intersubiectivă, interpersonală, realizate de Institutul William Alanson White sub conducerea lui Sullivan, Thompson și, mai apoi, în perioada modernă, a lui Levenson, Mitchell, Daniel Stern și alții. Teoreticienii relaționali contemporani, precum Bass (2007), văd munca analitică a fi încadrată într-un spațiu ce cuprinde două persoane, aflate într-un câmp bipersonal. Dar Bass, spre deosebire de Langs, subliniază unicitatea acestui spațiu: „o singură mărime nu se potrivește niciodată pe toate dimensiunile” (ibidem, p.12). Aici-și-acum este infuzat de trecutul relațional, de un mod de gândire cu afinități puternice cu al lui Barangers și Bleger. Cadrul, în sensul lui Bleger, este mai în acord cu modelul celor două persoane al procesului analitic, implicând ideea că preocupările sociale, instituționale, precum și meta-teoretice sunt manifestate și operează la interiorul cadrului. Într-un mod asemănător cu Bleger, Peter Goldberg (2009) a dezvoltat o perspectivă care vede cadrul în termenii bionieni de structură în care sunt proiectate și susținute angoasele psihotice. În viziunea lui Goldberg, cadrul devine un loc în care atât analistul, cât și analizantul evacuează aspecte defecte sau psihotice ale sinelui. Pentru a înțelege toate aspectele clivate ale dinamicii transfer-contratransferențiale în anumite cazuri, ne uităm la cadru, la elementele aparent clare ale cadrului, sau settingului, care au fost distorsionate și au devenit toxice prin intermediul proceselor de evacuare și proiecție. Fragmentele periculoase ale sinelui sau ale altuia pot fi ascunse în cadru, rămânând neremarcabile și extra-analitice, până când analistul poate să le observe și să readucă aceste fragmente clivate înapoi în persoana vie, în situația analitică. Grotstein, unul dintre primii și principalul adept al lui Bion din Statele Unite, a dezvoltat un concept al cadrului în care cei doi participanți ajung până la urmă să fie de acord să protejeze „solitudinea” analitică. Aici conceptul de setting, distins de cel de cadru, devine un acord „sacru”: prin stabilirea regulilor cadrului și prin acceptarea lor de către analizand, analistul și
12
Înapoi la Cuprins
analizandul stabilesc o convenție care îl obligă pe fiecare participant la sarcina protejării celui de-al treilea – procedura analitică porpriu-zisă (Grotstein, 2011, p. 59). Tabakin (2016) a făcut recent o distincție între termenii de „cadru” și „setting”. El sugerează că conceptul de „cadru” are conotație de structură, în timp ce cel de „setting” are sens de relație. Ideea de cadru ca structură servește ca ghid pentru calibrarea și interpretarea punerii în act prin raportare la respectiva structură. Settingul, distins de cadru, implică atmosfera care definește efectul transformativ potențial al tratamentului. Settingul narează spațiul comun dintre analist și analizand, care devine procesul dinamic de dezvoltare ce are loc între doi participanți. Evoluția conceptului de setting sau cadru este o poveste independentă în cazul analiștilor francezi din Quebec, aflați la confluența a trei culturi psihanalitice: afinitatea lor naturală pentru analiza franceză continentală este predominantă, dar în egală măsură sunt influențați de cele trei școli de gândire din Marea Britanie și de conștientizarea unora dintre dezvoltările majore care modifică peisajul psihanalitic din spațiul american. Cu privire la setting, alegerea identificatorie pentru comunitatea analitică franceză din Qyebec a fost clară: distanțându-se în mod deliberat atât de modelul medical, cât și de versiunea de cadru a lui Eitingon, s-a definit explicit în opoziție cu presiunile „canonice” care deveniseră o problemă atât de polarizantă pentru mulți analiști americani (din Statele Unite). În contrast cu nevoia de asertivitate iconoclastă care avut tendința de a caracteriza segmente importante ale teoretizării americane, moștenirea lui Lacan a promovat o libertate mentală, exprimată într-un spirit de dezbatere profundă având ca rezultat extinderea operei freudiene. Exemple ale produselor acestei libertăți mentale sunt atât opera lui André Green cu privire la funcția de „al treilea” a cadrului și de suport pentru funcționarea mentală a pacientului în capacitatea sa de a forma un „obiect analitic” comun (1975), precum și introducerea de către Jean Laplanche a noțiunii de transfer „vidat” (1997, p. 662), mobilizat de relativa non- reactivitate a analistului, care reactivează posibilitatea rezolvării, din nou, a enigmelor copilăriei. Scarfone (2010) a extins reflecția la calitatea de ascultare a analistului în această noțiune a „simțirii”. Un alt curent puternic în evoluția psihanalizei franceze care a avut influență în Quebec, a fost explorarea elementelor non-clasice ale cadrului ca suport pentru reprezentarea și subiectivarea psihică, în special în registrele infra-nevrotice: folosirea plăților simbolice de către Francoise Dolto (1982, 1985) în analiza copilului; Cahn (2002), Roussillon (2013), Donnet (1995) și alții cu privire la funcția metapsihologică a percepției vizuale a analistului în travaliul analitic față-în-față. Practica din clinicile psihanalitice din Franța și din Quebec a fost, de asemenea, o sursă de inovare a „cadrului”, în special dintr-un punct de vedere triadic al procesului de evaluare (Kestemberg, 2012; Donnet & de M’Uzan, 2012; Lasvergnas, 2012; Reid, 2014), al plății de către o terță parte (Kestemberg, 1985, 1986) și a intervențiilor alternative de inspirație psihanalitică, precum expansiunea specifică a cadrului în „psihodrama psihanalitică” a lui Lebovici și Diatkine (Lebovici, Diatkine și Kestemberg, 1952) și a lui Gibeault (2005). Un alt rezultat valoros, deși paradoxal, al teoriei și practicii lui Lacan a fost
13
Înapoi la Cuprins
investigarea clinică de către Aulagnier (1969) și alții a potențialului de abuz insidios a „cadrului” de învățare și formare din institutele de psihanaliză. În sfârșit, printre analiștii de limbă franceză nord-americani există concepția suplimentară că settingul intensifică „manifestarea” vorbirii într-un asemenea mod, încât face ca logica inconștientă conținută de aceasta să devină accesibilă observației. VI. B. Contribuții și dezvoltări specifice Americii Latine În psihanaliza latino-americană, Horacio Etchegoyen (1986) și Jose Bleger (1967) sunt autorii cei mai citați la nivel internațional cu privire la aspectele legate de cadru. Datorită diversității culturale și pluralității școlilor care au influențat instituțiile psihanalitice din America Latină, în această regiune nu există un singur mod de abordare a acestui subiect. Există o dezbatere continuă cu privire la nevoia de a adapta tehnica psihanalitică la societatea contemporană. Etchegoyen (1986) susține un cadru ferm, dar flexibil, care cuprinde un set de variabile ce sunt stabilite pentru a asigura stabilitatea cadrului care va permite developarea procesului analitic. Etchegoyen susține că ansamblul cadrului cuprinde realitatea prezenței în situația analitică și înțelege această realitate ca fiind mediul social din jurul nostru. El crede că procesul inspiră cadrul, dar nu ar trebui să îl determine. Printre brazilienii care au contribuit la noțiunea de setting, un gânditor important este Fabio Hermann (1991), care îl consideră și cadru . Analiștii îl stabilesc în practica lor clinică pentru a evita pierderea metodei pe parcursul procesului analitic. Acest cadru acționează ca un gard cu fața către exterior. Nu ferește analiza de invazia lumii externe; aceasta este o sarcină imposibilă, căci lumea externă este deja prezentă în cabinetul de consultații împreună cu analistul și cu pacientul. Dar protejează cuplul analitic de un mod rutinier de gândire. Punctul central al teoriei lui Hermann este noțiunea de prăbușire a câmpului, care poate fi înțeleasă ca un moment din analiză în care analizantul este capabil să perceapă o reprezentare de sine care a fost împiedicată să emeargă. Ruptura câmpului existent al comunicării, conform acestui autor, constituie punctul suprem al procesului analitic. La interiorul împrejmuirii cadrului analizanții vor deveni conștienți de o percepție diferită despre ei înșiși. Eizirik, Correa, Nogueira et al. (2000), au avansat ideea că în contextul social curent apar trăsături specifice și că repercusiunile contextului asupra settingului analitic fac ca acesta să trebuiască să fie respectat. Ei pretind că formarea analitică joacă un rol cheie în constituirea identității analitice, care trebuie să includă atitudinea analistului de conservare a cadrului – de a fi custodele lui, într-un fel. Ei împărtășesc viziunea lui Green cu privire la funcția cadrului, aceea de al treilea care trebuie să fie explicit sau implicit prezent în orice relație umană, astfel împiedicând derapajul psihotic. Mai mult, ei pun accent pe semnificația noțiunii de cadru intern . Acesta îi va da posibilitatea analistului să gestioneze conservarea cadrului în contextul social curent.
14
Înapoi la Cuprins
Marcio de Freitas Giovannetti (2006), urmându-l pe Derrida, se referă la ospitalitatea analiștilor din ziua de astăzi. Această abordare reprezintă o perspectivă destul de utopică în dezbaterea psihanalitică din America Latină. Freitas Giovannetti susține ideea că în practica clinică contemporană, mai degrabă ar fi necesar un cadru fezabil, decât un cadru tradițional. În lumea de astăzi, unde ideea de viteză și accelerare a timpului a înlocuit ideea de permanență, dacă pacienților le este prezentat settingul clasic, există riscul evitării dezvoltării oricărei forme de analiză. Pentru acest autor, unul dintre rolurile primare ale analistului este stabilirea graduală a unui cadru fezabil, astfel ca analiza să poată progresa. Analiștii trebuie să se străduiască să transforme un spațiu virtual, lipsit de granițe, într-un loc – un loc de existență reală, mai degrabă decât unul virtual.
VII. CADRUL ÎN DICȚIONARELE DE PSIHANALIZĂ
Este de menționat faptul că în multe dicționare psihanalitice frecvent consultate nu există nicio definiție pentru „setting”. Cu toate acestea, putem găsi unele dintre elementele conceptului de „setting” în aceste dicționare: asocierea liberă, atenția egal suspendată, abstinența, neutralitatea și tehnica. Singurele excepții care prezintă „setting” sau un termen corespunzător ca definiție sunt: Psychoanalytic Terms and Concepts [Termeni și concepte psihanalitice], editori Auchincloss, E. și Samberg, E. (2012), sub definiția de „proces analitic”; Dictionnaire international de la psychanalyse [Dicționar internațional de psihanaliză], editor DeMijolla, A. (2013); și Diccionario de Psicoanalisis Argentino [Dicționar argentinian de psihanaliză], editor Borenszstejn, C. (2014), sub definițiile „Bleger/Encuadre [Cadru]” și „Campo Psicoanalitico [câmp psihanalitic]”.
VIII. COMENTARII DE ÎNCHEIERE
Cadrul analitic stabilit de către Freud a rămas în mod clar valabil în practica clinică actuală în toate cele trei regiuni. Dezvoltări noi au apărut predominant în conceptualizarea și înțelegerea sensurilor inconștiente ale cadrului pentru pacient și pentru analist, îndeosebi ca urmare a operei lui Bleger și Winnicott. Conceptul de „reverie” al lui Bion a condus la elaborări ulterioare ale travaliului analistului (cadru intern) și ale procesului analitic propriu-zis. Accentul pus pe atitudinea analitică și pe munca analistului este legat și de extinderea conceptului de contratransfer.
15
Înapoi la Cuprins
Termenii de „cadru” și „setting” sunt folosiți de către unii ca sinonime, în timp ce alții fac diferența între cei doi termeni, respectiv, primul desemnează „regulile” și granițele metodei analitice, iar cel de-al doilea procesul care apare la interiorul cadrului. În America Latină există un interes manifest cu privire la nevoia de a adapta cadrul psihanalitic clasic la realitățile sociale și culturale curente, care pun presiune în sensul îmblânzirii impunerii cu strictețe a cadrului tradițional. Poate că se dă acum o importanță mai mare termenului de „setting”, deoarece există o preocupare cu privire la faptul că modificările condițiilor în care se desfășoară psihanaliza (prin intermediul noilor tehnologii, care presupun prezența virtuală) ar putea duce la riscul pierderii sensului și importanței acestui concept fundamental.
În textul de mai sus paginile 1-10 au fost scrise în principal – dar nu exclusiv – din surse psihanalitice europene, paginile 11-13 din surse nord-americane, iar paginile 14-16 din surse latino-americane.
REFERINȚE
Aron, L. (2001), The Meeting of Minds , The Analytic Press., NY, Routledge Auchincloss, E. și Samberg, E., eds. (2012), Psychoanalytic Terms and Concepts , America Psychoanalytic Association Aulagnier, P. (1977-1986), „Le droit au secret: condition pour pouvoir penser”, în Un interprete en quete de sens, Paris, Ramsay, pp. 219-238 Aulagnier, P. (1970), „Un probleme actuel: les contructions psychanalytiques”, în Un interprete en quete de sens , Paris, Ramsay, pp. 83-115 Aulagnier, P. (1969), „Societes de psychanalyses, et psychanalyse de societe”, în Un interprete en quete de sens, Ramsay, Paris, pp.47-82 Aulagnier, P. (1968), „Comment peut-on ne pas etre persan?”, în Un interprete en quete de sens , Ramsay, Paris, pp. 29-45 Balint, E. (1973), „Analysis of women by a woman analyst”, Int J. Psycho-Anal 59, pp. 195- 201 Baranger, M. și Baranger, W. (2008), „The analytic situation as a dynamic field”, Int J Psychoanal. , 89, pp. 795-826
16
Page 1 Page 2 Page 3 Page 4 Page 5 Page 6 Page 7 Page 8 Page 9 Page 10 Page 11 Page 12 Page 13 Page 14 Page 15 Page 16 Page 17 Page 18 Page 19 Page 20 Page 21 Page 22 Page 23 Page 24 Page 25 Page 26 Page 27 Page 28 Page 29 Page 30 Page 31 Page 32 Page 33 Page 34 Page 35 Page 36 Page 37 Page 38 Page 39 Page 40 Page 41 Page 42 Page 43 Page 44 Page 45 Page 46 Page 47 Page 48 Page 49 Page 50 Page 51 Page 52 Page 53 Page 54 Page 55 Page 56 Page 57 Page 58 Page 59 Page 60 Page 61 Page 62 Page 63 Page 64 Page 65 Page 66 Page 67 Page 68 Page 69 Page 70 Page 71 Page 72 Page 73 Page 74 Page 75 Page 76 Page 77 Page 78 Page 79 Page 80 Page 81 Page 82 Page 83 Page 84 Page 85 Page 86 Page 87 Page 88 Page 89 Page 90 Page 91 Page 92 Page 93 Page 94 Page 95 Page 96 Page 97 Page 98 Page 99 Page 100 Page 101 Page 102 Page 103 Page 104 Page 105 Page 106 Page 107 Page 108 Page 109 Page 110 Page 111 Page 112 Page 113 Page 114 Page 115 Page 116 Page 117 Page 118 Page 119 Page 120 Page 121 Page 122 Page 123 Page 124 Page 125 Page 126 Page 127 Page 128 Page 129 Page 130 Page 131 Page 132 Page 133 Page 134 Page 135 Page 136 Page 137 Page 138 Page 139 Page 140 Page 141 Page 142 Page 143 Page 144 Page 145 Page 146 Page 147 Page 148 Page 149 Page 150 Page 151 Page 152 Page 153 Page 154 Page 155 Page 156 Page 157 Page 158 Page 159 Page 160 Page 161 Page 162 Page 163 Page 164 Page 165 Page 166 Page 167 Page 168 Page 169 Page 170 Page 171 Page 172 Page 173 Page 174 Page 175 Page 176 Page 177 Page 178 Page 179 Page 180 Page 181 Page 182 Page 183 Page 184 Page 185 Page 186 Page 187 Page 188 Page 189 Page 190 Page 191 Page 192 Page 193 Page 194 Page 195 Page 196 Page 197 Page 198 Page 199 Page 200Made with FlippingBook Ebook Creator